Cultură noastră este un cult al tinereții. Bâtrânii, bătrânețea și trecutul trebuie uitate, curățate și înlocuite

Un tânăr îşi imaginează că greşelile pe care le face sunt, cu mai mult efort, lucruri pe care le va corecta. Un bătrân ştie mai bine. Greșelile pot fi o sursă de smerenie sau o sursă de regret dureros. E de preferat să fie mai degrabă o sursă de smerenie. Mă întreb dacă acest lucru este motivul pentru care viaţa duhovnicească nu este populată de tineri înţelepţi. Dacă eşti tânăr şi sfânt, eşti probabil un martir. Tradiţia preţuieşte bătrânii şi nu doar pe bătrânii purtători de duh care populează admiraţia uimitoare a celor ce vor să devină sfinți. Tradiţia preţuieşte bătrânii.

Săptămâna trecută am stat la masă într-un azil, înconjurat de bătrâni în scaun cu rotile. Enoriaşa pe care venisem s-o vizitez era prinsă într-un joc de bingo. Am decis să mă alătur ei. Ceea ce părea punctul culminant al zilei, o activitate specială pentru locuitorii casei, părea un pic obositoare pentru mine. Se strigau numerele şi frecvent trebuiau să fie repetate de câteva ori. Am încercat să comport ca unul dintre ei, pentru ca jocul de bingo să fie maxima bucurie a după-amiezii mele. Am pierdut şi am fost puţin dezamăgit.

O întrebare a fost pusă în ultimele comentarii despre pacienţii cu Alzheimer. Să devii victima demenţei este desigur un gând înfricoşător. Dar cred că mulţi dintre tineri trebuie doar să ia în considerare doar realitatea simplă a îmbătrânirii.

Enoriaşa mea de la casa de bătrâni este o femeie interesantă. O împărtăşesc în fiecare săptămână. E mereu veselă. Cu câţiva ani în urmă, s-a împrietenit cu un domn evreu la azil şi, prin prietenia lor, l-a adus la Hristos. L-am botezat la azil şi de câţiva ani îl împărtăşeam împreună cu ea. El a adormit anul trecut şi mi-e dor de el. Continuă lectura

Beat de patimi

beat-de-patimiFilocalia, acea colecţie minunată de scrieri ale părinţilor despre rugăciunea inimii, are titlul integral: „Filocalia Sfinților Niptici adunată de la sfinții părinți purtători de Dumnezeu, care prin intermediul înțelepciunii practicii ascetice și prin contemplare, intelectul este purificat, iluminat şi e desăvârșit”. Nu este de mirare că este cunoscută cu numele de Filocalia. Acel cuvânt, Filocalia, înseamnă „dragostea de lucruri frumoase.” Nu este o referire la articole scumpe, decorative, ci la lucrurile care devin frumoase prin unirea lor cu Dumnezeu. Toate lucrurile sunt frumoase în măsura în care sunt unite cu Dumnezeu, Care este frumuseţea în sine.

Un alt cuvânt important în titlu este adjectivul, “niptic” (νηπτικός). El are o varietate de traduceri: treaz, atent, vigilent. Acesta se referă la cei care, deşi au simţurile pământeşti purificate, au devenit cu adevărat conştienţi de Dumnezeu şi sălășluiesc în El. Acest titlu este folosit în special pentru a descrie pe părinţii de tradiţie isihastă din Ortodoxie, tradiţia rugăciunii neîncetate şi liniștea interioară asociată cu viaţa monahală.

A descrie aceşti părinţi ca fiind „treji” este foarte profund. Experienţa noastră cu patimile, dorințele dezordonate ale trupului şi ale sufletului nostru, este de multe ori o experienţă a beţiei.

“Fiindcă cei ce dorm, noaptea dorm; şi cei ce se îmbata, noaptea se îmbată. Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcându-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire; Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, pentru că noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim. “(1 Tesaloniceni 5:7-10) Continuă lectura

Sf. Siluan: „Gândește-te! A așteptat 6 luni pentru momentul potrivit ca să mă dojenească fără să mă supere!”

village

Este interesant faptul că, în lecturarea vieţii Sfântului Siluan de la Muntele Athos, chipul ce iese în evidenţă cel mai mult în viața lui este acela al tatălui său, un ţăran neînvăţat. Tatăl său a fost un om cu o mare credinţă. Sfântul Siluan a considerat că tatăl său este mai înţelept decât aşa-numiţii părinţi duhovniceşti. Povestea de mai jos este un interesant mod despre cum tatăl său și-a stăpânit mânia în îndreptarea fiului său.

Acest fragment este din cartea Părintelui Sofronie: Sfântul Siluan Athonitul.

“Tânăr, puternic, frumos, și la vremea aceea și prosper, Simeon [călugărul Siluan de mai târziu] se desfăta de viaţă. El a fost popular în sat, fiind blajin, paşnic şi vesel, iar fetele din sat se uitau la el ca un om care ar dori să se căsătorească. El însuşi a fost atras de una dintre ele şi, înainte ca problema căsătoriei să fie pusă, ceea ce se întâmplă deseori, s-a întâmplat asupra-i târziu într-o seară de vară.

Continuă lectura

„Nu există ‘obiecte’ în viaţa spirituală. Tot ceea ce există poartă cu sine posibilitatea comuniunii.”

mosesLimba deţine multe secrete pe care le ignorăm. Unele secrete sunt destul de vechi. Dacă le acordăm atenţia cuvenită, suntem capabili de a descoperi lucruri pe care le știm deja, dar încă nu ştiam că le ştim. Fraza „Acum văd” sau alte utilizări diverse ale verbului a „vedea” ca o formă de „cunoaştere” este destul de veche în perspectiva ei. Cuvântul grecesc pentru cunoaştere este εἰδῶ, și, deși nu este evident, rădăcina ei este aceeași ca și a cuvântul latin „videre”, a „vedea”. Legătura dintre vedere şi cunoaştere pare instinctivă la un anumit nivel. Deși, dacă ne gândim mai bine, tipul de cunoaștere la care se referă este ea însăși foarte interesantă.

De exemplu, atunci când ne gândim la felul de cunoaștere, care este adesea descris ca fiind „obiectivă”, „a vedea” nu este deloc cuvântul potrivit. Imaginaţi-vă că aveţi posibilitatea de a întâlni pe Dumnezeu faţă în faţă. Eu îţi voi da două cuvinte pentru această întâlnire: „priveşte” şi „uită-te”. Aş putea „privi” la Dumnezeu, şi, probabil, (în scenariul meu imaginar) voi veni cu o descriere. Dar, „privirea” nu implică nici un nivel de cunoaştere. Dumnezeu este întâlnit ca obiect.

Când ne uităm la obiecte, nu facem adeseori nimic mai mult decât angajarea facultăţii raţionale, facultate critică a minţii noastre. Nu exista nici o investiţie particulară în obiectul în sine. Aceasta este cunoaşterea pe care am descris-o ca şi cunoaștere „de consum”. Magazinul meu alimentar este plin de obiecte. Cumpăr o parte din ele şi le mănânc.

Dar dacă spunem: „El a văzut pe Dumnezeu” este implicată un alt tip de cunoaştere. Într-adevăr, ar fi posibil să-l „vadă” pe Dumnezeu, şi totuşi să nu fie în măsură să descrie sau chiar să raţionalizeze ceea ce a văzut. Nu este doar cunoaşterea unui obiect – ci o întâlnire care îşi are originea în comuniune. Continuă lectura

Dumnezeul viu şi adevărat, nu poate fi consumat, nici nu poate fi cunoscut de uneltele de consum

the-beauty-of-russian-winter

Eschimoşii chiar au într-adevăr peste 50 de cuvinte pentru zăpadă. În total, există aproximativ 180 de cuvinte pentru zăpada şi gheaţă. Există „aqilokoq” pentru „zăpada care cade încet” și „piegnartoq” pentru „zăpada [care este] bună pentru a conduce o sanie.” Există, de-asemenea, „utuqaq”, ceea ce înseamnă „gheaţă, care durează an după an” și „siguliaksraq”, „stratul de mozaic de cristale care se formează când marea începe să înghețe” și „auniq”, „gheaţa care este umplută cu găuri, precum brânză elvețiană”. Motivul, desigur, este simplu. Dacă informaţia despre zăpada şi gheaţă este o chestiune de supravieţuire, fiinţele umane dezvolta un vocabular suficient pentru a acoperi nevoia lor. Ei dezvoltă, de-asemenea, un ochi fin pentru zăpadă și gheaţă. Ei nu văd mai bine sau mai altfel decât oricine altcineva, ci acorda atenţie la anumite lucruri pe care alţii le ignoră.

Această realitate simplă poate fi deasemenea aplicată cuvintelor vieţii noastre duhovnicești. Limba noastră modernă poate face o distincţie între televiziunea de înaltă definiţie şi ultra-înaltă definiţie, sau chiar super-ultra-înaltă definiție (aceasta din urmă fiind atât de extremă în rezoluția sa că un eschimos ar putea-o folosi pentru a clasifica zăpada). Avem chiar cuvinte pentru particule sub-atomice. Dar, limba modernă este extrem de săracă în vocabularul ei spiritual. Cultura a fost copleşită de ideile şi conceptele psihologiei, împingând deoparte un întreg vocabular al experienţei umane. Unele dintre cuvintele experienței creştine clasice au dispărut cu mult înainte de perioada modernă (asta e o altă poveste).

Când cuvintele sunt absente, capacitatea de a percepe este redusă. Limba şi percepţia lucrează împreună. Sunt multe lucruri pe care nu le poți vedea până când nu ești învăţat să le vezi. (n.r. “Vezi ceea ce știi”) A avea cuvinte pentru astfel de lucruri este parte din procesul de învăţare pentru a vedea. Continuă lectura

Sfinții Părinţii au considerat că adevărul trebuie să fie identificat cu sfârşitul

viktor-vasnetsov-eucharist Creştinismul Ortodox pare de multe ori în mod inerent conservator. Locul de nestrămutat pe care Sfânta Trediție îl deţine în cadrul duratei sale de viaţă pare un zid conservator potrivnic, mult prea gata să uite tot ceea ce este bun sau frumos. Există deosebiri subtile, dar importante care fac perceperea Ortodoxiei să fie înşelătoare şi poate duce la denaturarea credinţei şi la o imagine aproape inversă a adevăratei noastre mântuiri. Creştinismul Ortodox nu caută să păstreze ceva care este acum trecut – nu este o credinţă legată de istorie. Mai degrabă, ea mărturiseşte că ceea ce a fost dat odată într-un moment în istorie nu este nimic altceva decât ce va fi la sfârşitul tuturor lucrurilor. Credinţa este adevărată, numai atunci când este orientată în mod radical către ceea ce va să vină. Împărăţia Lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât sfârşitul şi împlinirea tuturor lucrurilor, cea pentru care creaţia însăşi a luat fiinţă.

“Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apocalipsa 1:8)

Înţelegerea adevăratei naturi a „sfârşitului lucrurilor” sau în termeni teologici „a eshatologiei” este o sarcină dificilă la început. Rupe multe reguli de spațiu și de timp, şi necesită o anumită schimbare de perspectivă. Un exemplu de o astfel de schimbare poate fi găsita în rugăciunea euharistică a Sfântului Ioan Gură de Aur, unde preotul se roagă:

“Aducându-ne aminte, așadar, de aceastã poruncã mântuitoare și de toate cele ce s-au fãcut pentru noi: de cruce, de groapã, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta, și de cea de a doua și slãvitã iarãși venire.” Continuă lectura

Mirele şi judecata Lui

„Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită e sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică-i aceea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru; cu folosinţele celor fără de trupuri, miluieşte-ne pe noi”.

Cântarea Iată Mirele – Troparele Deniilor

Slujbele din primele zile ale săptămânii Patimilor Mântuitorului au ca temă comună judecata lui Dumnezeu de către oameni. Deniile mirelui sunt cele mai importante slujbe ale Bisericii din aceste zile, numite astfel datorită icoanei Mântuitorul– Mirele Bisericii; un nume surprinzător dat Mântuitorului descoperit în umilinţă, încoronat cu spini, avand în mâini trestia cu care soldaţii l-au batjocorit şi l-au luat în derâdere.Toate acestea sunt însemnele patimilor Sale. Această imagine face parte din caracterul neobişnuit al Săptămânii Patimilor. Patimile şi judecarea Mântuitorului sunt de departe unele dintre elementele cele mai neobişnuite şi bulversante dintre evenimentele care se petrec în ultimele zile ale lui Hristos pe pământ.

 bridegroom

Am fost crescut de mic cu poveşti care îl înfăţişau pe Mântuitorul blând şi iubitor de pace în contrast cu Mântuitorul prezentat ca Judecător la cea de-a doua venire a Sa. Mi s-a spus că cea de-a doua venire va fi foarte diferită de prima. Mi se părea că Mântuitorul înfăţişat blând şi smerit era doar o disimulare, o prefăcătorie, dezvăluindu-şi adevărata faţă mai târziu la răzbunătoarea Judecată.

Aceasta, desigur, este o distorsionare a adevărului, o erezie. Judecata lui Dumnezeu este dezvăluită în săptămâna patimilor. Hristos, pironit pe cruce, este deplina descoperire a lui Dumnezeu. Nu există altă descoperire care să fie făcută cunoscută oamenilor, nicio descoperire a vreounei viitoare mânii a lui Dumnzeu. Hristos, crucificat, este imaginea mâniei lui Dumnezeu.

Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor sunt cunoscute ca şi Sfârşitul. Sfârşitul este cel care denotă caracterul unei judecăţi. Sfârşitul unui lucru întotdeauna scoate la iveală adevărul din spatele acestuia, aşa cum spune şi proverbul timpul va dovedi adevărul. Când Sfârşitul este adus de Dumnezeu, atunci adevăratul sfârşit al tuturor lucrurilor va fi descoperit. Continuă lectura