„Nu există ‘obiecte’ în viaţa spirituală. Tot ceea ce există poartă cu sine posibilitatea comuniunii.”

mosesLimba deţine multe secrete pe care le ignorăm. Unele secrete sunt destul de vechi. Dacă le acordăm atenţia cuvenită, suntem capabili de a descoperi lucruri pe care le știm deja, dar încă nu ştiam că le ştim. Fraza „Acum văd” sau alte utilizări diverse ale verbului a „vedea” ca o formă de „cunoaştere” este destul de veche în perspectiva ei. Cuvântul grecesc pentru cunoaştere este εἰδῶ, și, deși nu este evident, rădăcina ei este aceeași ca și a cuvântul latin „videre”, a „vedea”. Legătura dintre vedere şi cunoaştere pare instinctivă la un anumit nivel. Deși, dacă ne gândim mai bine, tipul de cunoaștere la care se referă este ea însăși foarte interesantă.

De exemplu, atunci când ne gândim la felul de cunoaștere, care este adesea descris ca fiind „obiectivă”, „a vedea” nu este deloc cuvântul potrivit. Imaginaţi-vă că aveţi posibilitatea de a întâlni pe Dumnezeu faţă în faţă. Eu îţi voi da două cuvinte pentru această întâlnire: „priveşte” şi „uită-te”. Aş putea „privi” la Dumnezeu, şi, probabil, (în scenariul meu imaginar) voi veni cu o descriere. Dar, „privirea” nu implică nici un nivel de cunoaştere. Dumnezeu este întâlnit ca obiect.

Când ne uităm la obiecte, nu facem adeseori nimic mai mult decât angajarea facultăţii raţionale, facultate critică a minţii noastre. Nu exista nici o investiţie particulară în obiectul în sine. Aceasta este cunoaşterea pe care am descris-o ca şi cunoaștere „de consum”. Magazinul meu alimentar este plin de obiecte. Cumpăr o parte din ele şi le mănânc.

Dar dacă spunem: „El a văzut pe Dumnezeu” este implicată un alt tip de cunoaştere. Într-adevăr, ar fi posibil să-l „vadă” pe Dumnezeu, şi totuşi să nu fie în măsură să descrie sau chiar să raţionalizeze ceea ce a văzut. Nu este doar cunoaşterea unui obiect – ci o întâlnire care îşi are originea în comuniune. Citește în continuare

Dumnezeul viu şi adevărat, nu poate fi consumat, nici nu poate fi cunoscut de uneltele de consum

the-beauty-of-russian-winter

Eschimoşii chiar au într-adevăr peste 50 de cuvinte pentru zăpadă. În total, există aproximativ 180 de cuvinte pentru zăpada şi gheaţă. Există „aqilokoq” pentru „zăpada care cade încet” și „piegnartoq” pentru „zăpada [care este] bună pentru a conduce o sanie.” Există, de-asemenea, „utuqaq”, ceea ce înseamnă „gheaţă, care durează an după an” și „siguliaksraq”, „stratul de mozaic de cristale care se formează când marea începe să înghețe” și „auniq”, „gheaţa care este umplută cu găuri, precum brânză elvețiană”. Motivul, desigur, este simplu. Dacă informaţia despre zăpada şi gheaţă este o chestiune de supravieţuire, fiinţele umane dezvolta un vocabular suficient pentru a acoperi nevoia lor. Ei dezvoltă, de-asemenea, un ochi fin pentru zăpadă și gheaţă. Ei nu văd mai bine sau mai altfel decât oricine altcineva, ci acorda atenţie la anumite lucruri pe care alţii le ignoră.

Această realitate simplă poate fi deasemenea aplicată cuvintelor vieţii noastre duhovnicești. Limba noastră modernă poate face o distincţie între televiziunea de înaltă definiţie şi ultra-înaltă definiţie, sau chiar super-ultra-înaltă definiție (aceasta din urmă fiind atât de extremă în rezoluția sa că un eschimos ar putea-o folosi pentru a clasifica zăpada). Avem chiar cuvinte pentru particule sub-atomice. Dar, limba modernă este extrem de săracă în vocabularul ei spiritual. Cultura a fost copleşită de ideile şi conceptele psihologiei, împingând deoparte un întreg vocabular al experienţei umane. Unele dintre cuvintele experienței creştine clasice au dispărut cu mult înainte de perioada modernă (asta e o altă poveste).

Când cuvintele sunt absente, capacitatea de a percepe este redusă. Limba şi percepţia lucrează împreună. Sunt multe lucruri pe care nu le poți vedea până când nu ești învăţat să le vezi. (n.r. “Vezi ceea ce știi”) A avea cuvinte pentru astfel de lucruri este parte din procesul de învăţare pentru a vedea. Citește în continuare

Sfinții Părinţii au considerat că adevărul trebuie să fie identificat cu sfârşitul

viktor-vasnetsov-eucharist Creştinismul Ortodox pare de multe ori în mod inerent conservator. Locul de nestrămutat pe care Sfânta Trediție îl deţine în cadrul duratei sale de viaţă pare un zid conservator potrivnic, mult prea gata să uite tot ceea ce este bun sau frumos. Există deosebiri subtile, dar importante care fac perceperea Ortodoxiei să fie înşelătoare şi poate duce la denaturarea credinţei şi la o imagine aproape inversă a adevăratei noastre mântuiri. Creştinismul Ortodox nu caută să păstreze ceva care este acum trecut – nu este o credinţă legată de istorie. Mai degrabă, ea mărturiseşte că ceea ce a fost dat odată într-un moment în istorie nu este nimic altceva decât ce va fi la sfârşitul tuturor lucrurilor. Credinţa este adevărată, numai atunci când este orientată în mod radical către ceea ce va să vină. Împărăţia Lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât sfârşitul şi împlinirea tuturor lucrurilor, cea pentru care creaţia însăşi a luat fiinţă.

“Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apocalipsa 1:8)

Înţelegerea adevăratei naturi a „sfârşitului lucrurilor” sau în termeni teologici „a eshatologiei” este o sarcină dificilă la început. Rupe multe reguli de spațiu și de timp, şi necesită o anumită schimbare de perspectivă. Un exemplu de o astfel de schimbare poate fi găsita în rugăciunea euharistică a Sfântului Ioan Gură de Aur, unde preotul se roagă:

“Aducându-ne aminte, așadar, de aceastã poruncã mântuitoare și de toate cele ce s-au fãcut pentru noi: de cruce, de groapã, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta, și de cea de a doua și slãvitã iarãși venire.” Citește în continuare

Mirele şi judecata Lui

„Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită e sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică-i aceea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru; cu folosinţele celor fără de trupuri, miluieşte-ne pe noi”.

Cântarea Iată Mirele – Troparele Deniilor

Slujbele din primele zile ale săptămânii Patimilor Mântuitorului au ca temă comună judecata lui Dumnezeu de către oameni. Deniile mirelui sunt cele mai importante slujbe ale Bisericii din aceste zile, numite astfel datorită icoanei Mântuitorul– Mirele Bisericii; un nume surprinzător dat Mântuitorului descoperit în umilinţă, încoronat cu spini, avand în mâini trestia cu care soldaţii l-au batjocorit şi l-au luat în derâdere.Toate acestea sunt însemnele patimilor Sale. Această imagine face parte din caracterul neobişnuit al Săptămânii Patimilor. Patimile şi judecarea Mântuitorului sunt de departe unele dintre elementele cele mai neobişnuite şi bulversante dintre evenimentele care se petrec în ultimele zile ale lui Hristos pe pământ.

 bridegroom

Am fost crescut de mic cu poveşti care îl înfăţişau pe Mântuitorul blând şi iubitor de pace în contrast cu Mântuitorul prezentat ca Judecător la cea de-a doua venire a Sa. Mi s-a spus că cea de-a doua venire va fi foarte diferită de prima. Mi se părea că Mântuitorul înfăţişat blând şi smerit era doar o disimulare, o prefăcătorie, dezvăluindu-şi adevărata faţă mai târziu la răzbunătoarea Judecată.

Aceasta, desigur, este o distorsionare a adevărului, o erezie. Judecata lui Dumnezeu este dezvăluită în săptămâna patimilor. Hristos, pironit pe cruce, este deplina descoperire a lui Dumnezeu. Nu există altă descoperire care să fie făcută cunoscută oamenilor, nicio descoperire a vreounei viitoare mânii a lui Dumnzeu. Hristos, crucificat, este imaginea mâniei lui Dumnezeu.

Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor sunt cunoscute ca şi Sfârşitul. Sfârşitul este cel care denotă caracterul unei judecăţi. Sfârşitul unui lucru întotdeauna scoate la iveală adevărul din spatele acestuia, aşa cum spune şi proverbul timpul va dovedi adevărul. Când Sfârşitul este adus de Dumnezeu, atunci adevăratul sfârşit al tuturor lucrurilor va fi descoperit. Citește în continuare

Ortodoxie seculară

          În cadrul creştinismului ortodox credinţa este în general integrată în cultură. Ea nu este separată de cultură, dar în – transformare, modelare şi făcând credinţa lui Hristos întrupată în lume. Pentru prima dată creştinismul a exprimat acest model în contextul Iudaismului din primul secol. În Ierusalim ucenicii s-au întâlnit în veranda lui Solomon. Mici părţi din scrierile lui Sf. Pavel şi în Faptele Apostolilor, arată că în ciuda renunţării necesităţii circumciziei, creştinii timpurii au continuat să respecte multe obiceiuri evreieşti (Sf. Pavel, de exemplu a făcut o făgăduinţă de  nazireu pentru un timp, Faptele Apostolilor 18:18). Acelaşi lucru poate fi spus şi pentru ciocnirea Bisericii cu vasta cultură elenică. Limbajul elenistic al Platonismului a asigurat lexicul (deşi sensul era modificat) pentru majoritatea termenilor teologici a marilor doctrine. Veşmintele Bisericii, şi câteva înţelesuri ale ceremoniilor sale, clar reflectă ambele rădăcini ale Bisericii atât în Iudaism cât şi în viaţa de la curtea regală romană.

            Asta nu e doar cum ar fi trebuit sa fie lucrurile, este extrem de inevitabil. Credinţa noastră nu https://i0.wp.com/glory2godforallthings.com/wp-content/uploads/2009/01/jonah-s1.jpgeste trăită într-o planetă sau lume aparte de una în care noi trăim. Limba culturii, adâncul, nevorbitul etos al lumii în care noi trăim, vor găsi calea sa către viaţa Bisericii. Din punct de vedere normativ, viaţa interioară a Bisericii de asemenea îşi găseşte calea în marea cultură. Probabil acesta e adevăratul sens al „simfoniei”, teorie deseori folosită pentru a descrie relaţia dintre Împărat şi Biserică (nu toate culturile au împăraţi).

            Lumea modernă prezintă noi provocări la acest model. Zidirea seculară a lumii, poate sigiliul epocii moderne, oferă cea mai convingătoare şi universală alternativă la creştinismul tradiţional din perioada elenistică. Totuşi mai complicat este faptul că această construcţie este însăşi o producţie a unei anumite expresii ale creştinismului. În lumea modernă, creştinismul ortodox se ciocneşte cu Dumnezeul secular, cu Biserica seculară şi cu tainele secularizate. Tragicul rezultat, ocazional poate fi o ortodoxie secularizată. Ce înseamnă asta?

            În culturile seculare, ortodoxia devine o alegere: „Sunt ortodox pentru că îmi place.” Aceasta sună perfect normal (din ce altă cauză ar fi cineva ortodox), dar aceasta este o schimbare subtilă în gândirea şi sufletul credinciosului. Felul de cereale pe care le mâncăm dimineaţa, tipul de bere pe care o bem seara, sunt alegeri egale – produse preferinţelor noastre. În lumea seculară modernă, mai ales în forma sa curentă dominantă a secularismului consumator, credinciosul consumă religia sa preferată. Dumnezeul său, comunitatea sa, setul său de practici, subtil au diminuat către seturi de decizii consumatoare. Rezultatul este deseori un stil de viaţă care in mare măsură nu se diferenţiază de stilul de viaţă al altor consumatori. Presiunea Bisericii asupra culturii credincioşilor este respinsă: cultura învinge. În America deseori asta înseamnă o ortodoxie care este similară cu grupurile secularizate din împrejurimi. Prezenţa în Biserică devine sporadică, limitată la duminica dimineaţa, rugăciunile acasă au diminuat (dacă sunt prezente) și ritmul liturgic al anului redus la duminici, Crăciun, Postul Mare şi Paşti.

            Aceste observaţii nu sunt făcute cu scopul de a critica sau a judeca. Ele sunt făcute pentru a descrie bazele provocării culturale moderne. Natura tuturor culturilor este marcată de natura lor inconştientă. Dacă trăieşti într-o cultură şi faci parte din ea, nu trebuie să gândeşti pentru a fi acasă. O ortodoxie inconştientă, în contextul modern, este probabil să devină o versiune secularizată. Cultura modernă în care noi trăim este o cultură secularizată, astfel nu avem de ales decât să ne gândim despre ceea ce înseamnă pentru credinţă. Cum introducem credinţa într-o cultură care inerent dispreţuieşte natura credinţei? Citește în continuare

Nu este bine ca omul să fie singur

Una din cele mai mari tragedii a lumii moderne este colapsul sistemelor sociale. Cel mai proeminent și mai important dintre acestea AlienatedAdameste familia însăși – dar multe alte sisteme sociale, incluzând Biserica, sunt și ele în colaps. Cultura noastră consumeristă caută să maximineze individualitatea (indivizii cumpară mai mult decat grupurile) și false principii ale libertății subliniază prioritatea individualului asupra cererii grupului (cu excepția grupurilor alese pe criterii de privilegii politice). Un rezultat este o creștere a alienării oamenilor. Într-o masă de opțiuni, orice barcă mică înaintează greoi.

Viziunea creștină este încorporată în prima observație a lui Dumnezeu că ceva “nu este bine”. Fiecare act al creației este declarat a fi “bun”, până când Dumnezu observă singurătatea lui Adam.  “Nu este bine ca omul sa fie singur”, ni se spune. Bucuria comuniunii exprimată în făurirea femeii (“aceasta este os din osul meu și carne din carnea mea”) este zdrobită de izolarea adusă de păcat. Fructul oprit este o alegere în izolare – izolare de Dumnezeu și de Adam. Noua comunitate în care intră Adam prin acceptarea fructului de la Eva este un pact suicidal mutual – o comuniune întru moarte.

În istoria umana, comunitatea a fost o marcă a existenței umane. Avem nevoie unul de altul. Copii au poate cea mai lungă copilărie dintre mamifere (alăptare de cca 2 ani în împrejurări normale). Cea mai veche dovadă de habitat uman este tribală – noi nu am trăit niciodată în forme izolate.

Aproape nimeni în lumea modernă nu se gândește la sine ca opus comunității. Comunitatea este un lucru pozitiv în aproape toate ipostazele (iertare lui Ayn Rand). Distrugerea ei în lumea moderna este deci inadvertența – e un rezultat al necunoașterii consecințelor faptelor noastre și asupra încrederii noastre în abilitatea de a ne adapta.

Legile ce guvernează divorțurile sunt citate de unii ca și contributori la instabilitatea familiei. Societățile mobile, în care oamenii (în America) se muta o dată la 5 ani sunt de asemenea de vină. După o anumita perioadă instabilitatea însăși devine o cauză de instabilitate crescută. Copii voștri poate vin din o familie stabilă, dar despre câți dintre colegii lor de școală se poate spune același lucru?

Un rezultat este înstrăinarea indivizilor. Comunitățile naturale de familii încep să dispară, lăsându-ne pe noi toți ca diletanți într-o lume socială. Aceasta este o dificultate experimentată de multe comunități de convertiți ai Lumii Noi: cum poți fi format în tradiția Ortodoxiei dacă toți din parohii sunt la prima generație? Dar toți, peste tot, în tot, sunt de prima generație (în afara familiilor politice Americane). China are acest bizar fenomen creat de sistemul –un copil pe familie– unde relațiile cu mătușile, unchii, verii, surorile și frații sunt un lucru de domeniul trecutului. Nu este minunată lume noua a lui Huxley, dar este cu siguranță o lume nouă. Citește în continuare

Așteptând cu răbdare

southwest-trip-392-300x225Hristos a zis: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca:21:19)

Ortodoxia presupune răbdare din partea noastră. Slujbele necesită răbdare –  ele durează o perioadă destul de îndelungată de timp și fără răbdare mintea ta nu se va opri din întrebări. Catehumenatul poate dura destul timp. Nu poți grăbi procesul de asimilare a atâtor învățături care constituie stilul de viață ortodox. Numai în timp se pot schimba lucrurile. Răbdarea este un cuvânt greu într-o cultură în care timpul înseamnă bani și în care mereu ni se pare că nu avem ce ne trebuie.

Dar deși cultura noastră s-a schimbat, ființa umană nu. Trec tot nouă luni până ajungem la împlinirea timpului în uter. Noi încă dormim o treime din viață. Încă îmbătrânim la aproximativ aceeași vârstă (Biblia vorbește despre vârsta de șaptezeci de ani, poate optzeci de ani și durata noastră de viață în medie încă nu a atins optzeci de ani). Dar harul, această viață minunată pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, de asemenea se adaptează vieții noastre ca ființe umane. Noi nu primim har și deodată devenim îngeri. Noi primim har, și întregul proces al mântuirii noastre este o chestiune de ani.

Familia mea și cu mine am împlinit 15 ani ca și creștini ortodocși în luna februarie. Am găsit câteva citate în cartea părintelui Siluan Athonitul. El menționează o perioadă de cincisprezece ani necesară pentru asimilarea harului în viața marilor asceți. Aceasta îmi spune ca nu sunt un mare pustnic. De asemenea îmi spune încă o dată „Fii răbdator”.

Istoria Bisericii împreună cu relația personală cu mulți pustnici m-a condus la concluzia că experința harului în cei care au L-au primit este asimilată în profunzime abia după ani de efort auster; harul apoi luând forma cunoașterii spirituale pe care prefer să o definesc ca și înțelepciune spirituală (dar nu în sensul academic al termenului).

Experiența istorică a Bisericii, în care îi includ pe Apostoli, pe Sfinții Părinți. pe cei din vechime dar și pe cei moderni, face posibil calculul periodei de asimilare ca fiind cel puțin cincisprezece ani. Astfel  epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel a fost scrisă la cincisprezece ani dupa ce Domnul îi apăruse pe drumul spre Damasc. Deseori perioada durează douăzeci, douăzeci și cinci, treizeci sau chiar mai mulți ani .

Evangheliștii și alti Apostoli și-au scris mărturiile și epistolele la mult timp după Înălțarea Domnului. Mulți dintre Sfinții Părinți au împărtășit lumii viziunile și experiențele lor abia atunci când parcursul lor pământesc era aproape de final. Mai mult de treizeci de ani au trecut înainte ca starețul să înceapă să scrie, cu cunoștiința dogmatiă matură, experiențele sale.
Asimilarea harului este un proces de durată.