Intrarea în iad de Rusalii – Cu rugăciune

Paştele vine cu o mare notă de bucurie în lumea creştină. Hristos a înviat din morţi şi inima noastră se bucură. Această bucurie începe să scadă odată cu trecerea zilelor. Vieţile noastre se restabilesc înapoi la sarcinile lumeşti de zi cu zi. După 40 de zile, Biserica prăznuiește Sărbătoarea Înălţării Domnului, frecventată deseori de doar o mâna de credincioşi (Biserica Catolică a mutat Înălţarea într-o Duminică pentru a fi mai uşor credincioșilor să participe). O oarecare bucurie apare odată cu Sărbătoarea Cincizecimii, la 50 de zile de la Paşti, care se încadrează în mod convenabil într-o Duminică, făcând astfel respectarea ei mai uşoară într-o lume prea ocupată. Totuşi, pierdut în toate acestea se află un text secundar (dar cu înțeles primordial).

Este o practică liturgică care începe în Ortodoxie cu câteva săptămâni înainte de Postul Mare. Este un atac frontal asupra Iadului.

Denumirea tradiţională a acestor sărbători este „Sâmbetele morților”. Acestea cuprind defapt săvârșirea Sfintei Liturghii pentru sufletele celor adormiți în fiecare sâmbătă. Majoritatea zilelor de sâmbătă din Postul Mare cuprind această pomenire a morților. Ele sunt un preludiu potrivit pentru Săptămâna Mare şi pentru Paşti. De Paşti, Hristos Însuşi  „calcă cu moartea pe moarte şi celor din morminte le dăruiește viaţă.” Acesta este Sabatul cel Mare şi Sfânt – adevărată şi marea Sâmbătă a morților. Aceasta este marea temă a Paştilor în sine. Învierea lui Hristos este, în mod ciudat, nu atât de mult despre Hristos, ci despre acţiunile lui Hristos. Mulţi creştini moderni tratează Paştele ca şi cum ar fi o sărbătoare a revenirii personale a lui Iisus după o moarte tragică. Ortodoxia priveşte săptămâna mare a Lui Hristos, răstignirea, coborârea în Iad şi învierea ca un atac neintrerupt asupra Iadului. Acesta este marele mister al Paştilor – distrugerea morţii şi a Iadului. Moartea este „ultimul duşman”. Cei care uită acest lucru sunt ca nişte soldaţi care au uitat scopul războiului în care se luptă. Continuă lectura

Pr. Stephen Freeman: „Întemeierea vieţii creştine este mulţumirea.”

“Nu fii nepăsător. Roagă-te cât poţi – mai frecvent şi mai fervent. Rugaţi-va – forţaţi-va să faceţi acest lucru, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu se ia cu forţă. Niciodată n-o vei atinge fără să te forţezi.” (Sfântul Inochentie de Alaska)

Colaborăm la mântuirea noastră? Se văd efectele eforturile noastre?

Aceste întrebări se află în centrul unei dezbateri religioase vechi de secole în creştinism. În mod clasic, reformatorii protestanţi au spus „nu” acestor întrebări, argumentând că suntem mântuiţi numai şi în totalitate de harul Lui Dumnezeu, de darul Lui nemeritat. Biserica Catolică a spus: „credinţa fără fapte” este moartă şi doar credinţă este insuficientă.

Această dezbatere, cu diverse răsturnări şi întoarceri, a continuat în secolele culturii creştine. La un moment dat, au existat plângeri despre „harul primit cu ușurință”, unde exaltarea harului pur asupra lucrărilor a condus la un creştinism foarte mulţumit de sine şi leneş. Au fost, de asemenea, perioade de reacţii extreme, cu excese de devotament și vinovăție.

Ortodoxia a aparut târziu în  acestă dezbatere, dar nu este străină ei. Contemporanii ortodocşi se grăbesc să se alăture doctrinei „sinergiei” şi să se împotrivească harului obținut ușor al evanghelismului protestant. În mod clasic, gândirea ortodoxă deţine atât faptul că suntem mântuiţi prin acţiunea Lui Dumnezeu (prin har), dar și prin cooperare în această lucrare (sinergie = cooperare). Pentru mulţi convertiţi, acest echilibru părea atrăgător şi o corecţie necesară pentru teologia “de a se simţi bine” a culturii creştine contemporane. Dar are o latura întunecată.

Această latura întunecată se găseşte în ecourile spectrelor vinovăției ale faptelor și ale dreptății. Cât de multă cooperare este suficientă? Căci este evident că nu ne rugăm aşa cum ar trebui, sau nu dăm cât ar trebui – sau nu facem lucrurile aşa cum ar trebui. Dacă este necesară cooperarea noastră, dăm noi greş? Pentru mulţi din cultură noastră, răspunsul pe care îl aud în ei înşişi este în mod inevitabil „da”. Ei nu fac niciodată suficient, nicăieri în niciun moment. Viaţă lor este bântuită de dezaprobare şi ruşine, căi bine bătătorite, care rareori îi lasă să se aventureze în bucurie. Continuă lectura

Cultură noastră este un cult al tinereții. Bâtrânii, bătrânețea și trecutul trebuie uitate, curățate și înlocuite

Un tânăr îşi imaginează că greşelile pe care le face sunt, cu mai mult efort, lucruri pe care le va corecta. Un bătrân ştie mai bine. Greșelile pot fi o sursă de smerenie sau o sursă de regret dureros. E de preferat să fie mai degrabă o sursă de smerenie. Mă întreb dacă acest lucru este motivul pentru care viaţa duhovnicească nu este populată de tineri înţelepţi. Dacă eşti tânăr şi sfânt, eşti probabil un martir. Tradiţia preţuieşte bătrânii şi nu doar pe bătrânii purtători de duh care populează admiraţia uimitoare a celor ce vor să devină sfinți. Tradiţia preţuieşte bătrânii.

Săptămâna trecută am stat la masă într-un azil, înconjurat de bătrâni în scaun cu rotile. Enoriaşa pe care venisem s-o vizitez era prinsă într-un joc de bingo. Am decis să mă alătur ei. Ceea ce părea punctul culminant al zilei, o activitate specială pentru locuitorii casei, părea un pic obositoare pentru mine. Se strigau numerele şi frecvent trebuiau să fie repetate de câteva ori. Am încercat să comport ca unul dintre ei, pentru ca jocul de bingo să fie maxima bucurie a după-amiezii mele. Am pierdut şi am fost puţin dezamăgit.

O întrebare a fost pusă în ultimele comentarii despre pacienţii cu Alzheimer. Să devii victima demenţei este desigur un gând înfricoşător. Dar cred că mulţi dintre tineri trebuie doar să ia în considerare doar realitatea simplă a îmbătrânirii.

Enoriaşa mea de la casa de bătrâni este o femeie interesantă. O împărtăşesc în fiecare săptămână. E mereu veselă. Cu câţiva ani în urmă, s-a împrietenit cu un domn evreu la azil şi, prin prietenia lor, l-a adus la Hristos. L-am botezat la azil şi de câţiva ani îl împărtăşeam împreună cu ea. El a adormit anul trecut şi mi-e dor de el. Continuă lectura

Beat de patimi

beat-de-patimiFilocalia, acea colecţie minunată de scrieri ale părinţilor despre rugăciunea inimii, are titlul integral: „Filocalia Sfinților Niptici adunată de la sfinții părinți purtători de Dumnezeu, care prin intermediul înțelepciunii practicii ascetice și prin contemplare, intelectul este purificat, iluminat şi e desăvârșit”. Nu este de mirare că este cunoscută cu numele de Filocalia. Acel cuvânt, Filocalia, înseamnă „dragostea de lucruri frumoase.” Nu este o referire la articole scumpe, decorative, ci la lucrurile care devin frumoase prin unirea lor cu Dumnezeu. Toate lucrurile sunt frumoase în măsura în care sunt unite cu Dumnezeu, Care este frumuseţea în sine.

Un alt cuvânt important în titlu este adjectivul, “niptic” (νηπτικός). El are o varietate de traduceri: treaz, atent, vigilent. Acesta se referă la cei care, deşi au simţurile pământeşti purificate, au devenit cu adevărat conştienţi de Dumnezeu şi sălășluiesc în El. Acest titlu este folosit în special pentru a descrie pe părinţii de tradiţie isihastă din Ortodoxie, tradiţia rugăciunii neîncetate şi liniștea interioară asociată cu viaţa monahală.

A descrie aceşti părinţi ca fiind „treji” este foarte profund. Experienţa noastră cu patimile, dorințele dezordonate ale trupului şi ale sufletului nostru, este de multe ori o experienţă a beţiei.

“Fiindcă cei ce dorm, noaptea dorm; şi cei ce se îmbata, noaptea se îmbată. Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcându-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire; Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, pentru că noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim. “(1 Tesaloniceni 5:7-10) Continuă lectura

Sf. Siluan: „Gândește-te! A așteptat 6 luni pentru momentul potrivit ca să mă dojenească fără să mă supere!”

village

Este interesant faptul că, în lecturarea vieţii Sfântului Siluan de la Muntele Athos, chipul ce iese în evidenţă cel mai mult în viața lui este acela al tatălui său, un ţăran neînvăţat. Tatăl său a fost un om cu o mare credinţă. Sfântul Siluan a considerat că tatăl său este mai înţelept decât aşa-numiţii părinţi duhovniceşti. Povestea de mai jos este un interesant mod despre cum tatăl său și-a stăpânit mânia în îndreptarea fiului său.

Acest fragment este din cartea Părintelui Sofronie: Sfântul Siluan Athonitul.

“Tânăr, puternic, frumos, și la vremea aceea și prosper, Simeon [călugărul Siluan de mai târziu] se desfăta de viaţă. El a fost popular în sat, fiind blajin, paşnic şi vesel, iar fetele din sat se uitau la el ca un om care ar dori să se căsătorească. El însuşi a fost atras de una dintre ele şi, înainte ca problema căsătoriei să fie pusă, ceea ce se întâmplă deseori, s-a întâmplat asupra-i târziu într-o seară de vară.

Continuă lectura

„Nu există ‘obiecte’ în viaţa spirituală. Tot ceea ce există poartă cu sine posibilitatea comuniunii.”

mosesLimba deţine multe secrete pe care le ignorăm. Unele secrete sunt destul de vechi. Dacă le acordăm atenţia cuvenită, suntem capabili de a descoperi lucruri pe care le știm deja, dar încă nu ştiam că le ştim. Fraza „Acum văd” sau alte utilizări diverse ale verbului a „vedea” ca o formă de „cunoaştere” este destul de veche în perspectiva ei. Cuvântul grecesc pentru cunoaştere este εἰδῶ, și, deși nu este evident, rădăcina ei este aceeași ca și a cuvântul latin „videre”, a „vedea”. Legătura dintre vedere şi cunoaştere pare instinctivă la un anumit nivel. Deși, dacă ne gândim mai bine, tipul de cunoaștere la care se referă este ea însăși foarte interesantă.

De exemplu, atunci când ne gândim la felul de cunoaștere, care este adesea descris ca fiind „obiectivă”, „a vedea” nu este deloc cuvântul potrivit. Imaginaţi-vă că aveţi posibilitatea de a întâlni pe Dumnezeu faţă în faţă. Eu îţi voi da două cuvinte pentru această întâlnire: „priveşte” şi „uită-te”. Aş putea „privi” la Dumnezeu, şi, probabil, (în scenariul meu imaginar) voi veni cu o descriere. Dar, „privirea” nu implică nici un nivel de cunoaştere. Dumnezeu este întâlnit ca obiect.

Când ne uităm la obiecte, nu facem adeseori nimic mai mult decât angajarea facultăţii raţionale, facultate critică a minţii noastre. Nu exista nici o investiţie particulară în obiectul în sine. Aceasta este cunoaşterea pe care am descris-o ca şi cunoaștere „de consum”. Magazinul meu alimentar este plin de obiecte. Cumpăr o parte din ele şi le mănânc.

Dar dacă spunem: „El a văzut pe Dumnezeu” este implicată un alt tip de cunoaştere. Într-adevăr, ar fi posibil să-l „vadă” pe Dumnezeu, şi totuşi să nu fie în măsură să descrie sau chiar să raţionalizeze ceea ce a văzut. Nu este doar cunoaşterea unui obiect – ci o întâlnire care îşi are originea în comuniune. Continuă lectura

Dumnezeul viu şi adevărat, nu poate fi consumat, nici nu poate fi cunoscut de uneltele de consum

the-beauty-of-russian-winter

Eschimoşii chiar au într-adevăr peste 50 de cuvinte pentru zăpadă. În total, există aproximativ 180 de cuvinte pentru zăpada şi gheaţă. Există „aqilokoq” pentru „zăpada care cade încet” și „piegnartoq” pentru „zăpada [care este] bună pentru a conduce o sanie.” Există, de-asemenea, „utuqaq”, ceea ce înseamnă „gheaţă, care durează an după an” și „siguliaksraq”, „stratul de mozaic de cristale care se formează când marea începe să înghețe” și „auniq”, „gheaţa care este umplută cu găuri, precum brânză elvețiană”. Motivul, desigur, este simplu. Dacă informaţia despre zăpada şi gheaţă este o chestiune de supravieţuire, fiinţele umane dezvolta un vocabular suficient pentru a acoperi nevoia lor. Ei dezvoltă, de-asemenea, un ochi fin pentru zăpadă și gheaţă. Ei nu văd mai bine sau mai altfel decât oricine altcineva, ci acorda atenţie la anumite lucruri pe care alţii le ignoră.

Această realitate simplă poate fi deasemenea aplicată cuvintelor vieţii noastre duhovnicești. Limba noastră modernă poate face o distincţie între televiziunea de înaltă definiţie şi ultra-înaltă definiţie, sau chiar super-ultra-înaltă definiție (aceasta din urmă fiind atât de extremă în rezoluția sa că un eschimos ar putea-o folosi pentru a clasifica zăpada). Avem chiar cuvinte pentru particule sub-atomice. Dar, limba modernă este extrem de săracă în vocabularul ei spiritual. Cultura a fost copleşită de ideile şi conceptele psihologiei, împingând deoparte un întreg vocabular al experienţei umane. Unele dintre cuvintele experienței creştine clasice au dispărut cu mult înainte de perioada modernă (asta e o altă poveste).

Când cuvintele sunt absente, capacitatea de a percepe este redusă. Limba şi percepţia lucrează împreună. Sunt multe lucruri pe care nu le poți vedea până când nu ești învăţat să le vezi. (n.r. “Vezi ceea ce știi”) A avea cuvinte pentru astfel de lucruri este parte din procesul de învăţare pentru a vedea. Continuă lectura