Sfinții Părinţii au considerat că adevărul trebuie să fie identificat cu sfârşitul

viktor-vasnetsov-eucharist Creştinismul Ortodox pare de multe ori în mod inerent conservator. Locul de nestrămutat pe care Sfânta Trediție îl deţine în cadrul duratei sale de viaţă pare un zid conservator potrivnic, mult prea gata să uite tot ceea ce este bun sau frumos. Există deosebiri subtile, dar importante care fac perceperea Ortodoxiei să fie înşelătoare şi poate duce la denaturarea credinţei şi la o imagine aproape inversă a adevăratei noastre mântuiri. Creştinismul Ortodox nu caută să păstreze ceva care este acum trecut – nu este o credinţă legată de istorie. Mai degrabă, ea mărturiseşte că ceea ce a fost dat odată într-un moment în istorie nu este nimic altceva decât ce va fi la sfârşitul tuturor lucrurilor. Credinţa este adevărată, numai atunci când este orientată în mod radical către ceea ce va să vină. Împărăţia Lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât sfârşitul şi împlinirea tuturor lucrurilor, cea pentru care creaţia însăşi a luat fiinţă.

“Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apocalipsa 1:8)

Înţelegerea adevăratei naturi a „sfârşitului lucrurilor” sau în termeni teologici „a eshatologiei” este o sarcină dificilă la început. Rupe multe reguli de spațiu și de timp, şi necesită o anumită schimbare de perspectivă. Un exemplu de o astfel de schimbare poate fi găsita în rugăciunea euharistică a Sfântului Ioan Gură de Aur, unde preotul se roagă:

“Aducându-ne aminte, așadar, de aceastã poruncã mântuitoare și de toate cele ce s-au fãcut pentru noi: de cruce, de groapã, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta, și de cea de a doua și slãvitã iarãși venire.” Continuarea

Mirele şi judecata Lui

„Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită e sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică-i aceea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru; cu folosinţele celor fără de trupuri, miluieşte-ne pe noi”.

Cântarea Iată Mirele – Troparele Deniilor

Slujbele din primele zile ale săptămânii Patimilor Mântuitorului au ca temă comună judecata lui Dumnezeu de către oameni. Deniile mirelui sunt cele mai importante slujbe ale Bisericii din aceste zile, numite astfel datorită icoanei Mântuitorul– Mirele Bisericii; un nume surprinzător dat Mântuitorului descoperit în umilinţă, încoronat cu spini, avand în mâini trestia cu care soldaţii l-au batjocorit şi l-au luat în derâdere.Toate acestea sunt însemnele patimilor Sale. Această imagine face parte din caracterul neobişnuit al Săptămânii Patimilor. Patimile şi judecarea Mântuitorului sunt de departe unele dintre elementele cele mai neobişnuite şi bulversante dintre evenimentele care se petrec în ultimele zile ale lui Hristos pe pământ.

 bridegroom

Am fost crescut de mic cu poveşti care îl înfăţişau pe Mântuitorul blând şi iubitor de pace în contrast cu Mântuitorul prezentat ca Judecător la cea de-a doua venire a Sa. Mi s-a spus că cea de-a doua venire va fi foarte diferită de prima. Mi se părea că Mântuitorul înfăţişat blând şi smerit era doar o disimulare, o prefăcătorie, dezvăluindu-şi adevărata faţă mai târziu la răzbunătoarea Judecată.

Aceasta, desigur, este o distorsionare a adevărului, o erezie. Judecata lui Dumnezeu este dezvăluită în săptămâna patimilor. Hristos, pironit pe cruce, este deplina descoperire a lui Dumnezeu. Nu există altă descoperire care să fie făcută cunoscută oamenilor, nicio descoperire a vreounei viitoare mânii a lui Dumnzeu. Hristos, crucificat, este imaginea mâniei lui Dumnezeu.

Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor sunt cunoscute ca şi Sfârşitul. Sfârşitul este cel care denotă caracterul unei judecăţi. Sfârşitul unui lucru întotdeauna scoate la iveală adevărul din spatele acestuia, aşa cum spune şi proverbul timpul va dovedi adevărul. Când Sfârşitul este adus de Dumnezeu, atunci adevăratul sfârşit al tuturor lucrurilor va fi descoperit. Continuarea

Ortodoxie seculară

          În cadrul creştinismului ortodox credinţa este în general integrată în cultură. Ea nu este separată de cultură, dar în – transformare, modelare şi făcând credinţa lui Hristos întrupată în lume. Pentru prima dată creştinismul a exprimat acest model în contextul Iudaismului din primul secol. În Ierusalim ucenicii s-au întâlnit în veranda lui Solomon. Mici părţi din scrierile lui Sf. Pavel şi în Faptele Apostolilor, arată că în ciuda renunţării necesităţii circumciziei, creştinii timpurii au continuat să respecte multe obiceiuri evreieşti (Sf. Pavel, de exemplu a făcut o făgăduinţă de  nazireu pentru un timp, Faptele Apostolilor 18:18). Acelaşi lucru poate fi spus şi pentru ciocnirea Bisericii cu vasta cultură elenică. Limbajul elenistic al Platonismului a asigurat lexicul (deşi sensul era modificat) pentru majoritatea termenilor teologici a marilor doctrine. Veşmintele Bisericii, şi câteva înţelesuri ale ceremoniilor sale, clar reflectă ambele rădăcini ale Bisericii atât în Iudaism cât şi în viaţa de la curtea regală romană.

            Asta nu e doar cum ar fi trebuit sa fie lucrurile, este extrem de inevitabil. Credinţa noastră nu https://i0.wp.com/glory2godforallthings.com/wp-content/uploads/2009/01/jonah-s1.jpgeste trăită într-o planetă sau lume aparte de una în care noi trăim. Limba culturii, adâncul, nevorbitul etos al lumii în care noi trăim, vor găsi calea sa către viaţa Bisericii. Din punct de vedere normativ, viaţa interioară a Bisericii de asemenea îşi găseşte calea în marea cultură. Probabil acesta e adevăratul sens al „simfoniei”, teorie deseori folosită pentru a descrie relaţia dintre Împărat şi Biserică (nu toate culturile au împăraţi).

            Lumea modernă prezintă noi provocări la acest model. Zidirea seculară a lumii, poate sigiliul epocii moderne, oferă cea mai convingătoare şi universală alternativă la creştinismul tradiţional din perioada elenistică. Totuşi mai complicat este faptul că această construcţie este însăşi o producţie a unei anumite expresii ale creştinismului. În lumea modernă, creştinismul ortodox se ciocneşte cu Dumnezeul secular, cu Biserica seculară şi cu tainele secularizate. Tragicul rezultat, ocazional poate fi o ortodoxie secularizată. Ce înseamnă asta?

            În culturile seculare, ortodoxia devine o alegere: „Sunt ortodox pentru că îmi place.” Aceasta sună perfect normal (din ce altă cauză ar fi cineva ortodox), dar aceasta este o schimbare subtilă în gândirea şi sufletul credinciosului. Felul de cereale pe care le mâncăm dimineaţa, tipul de bere pe care o bem seara, sunt alegeri egale – produse preferinţelor noastre. În lumea seculară modernă, mai ales în forma sa curentă dominantă a secularismului consumator, credinciosul consumă religia sa preferată. Dumnezeul său, comunitatea sa, setul său de practici, subtil au diminuat către seturi de decizii consumatoare. Rezultatul este deseori un stil de viaţă care in mare măsură nu se diferenţiază de stilul de viaţă al altor consumatori. Presiunea Bisericii asupra culturii credincioşilor este respinsă: cultura învinge. În America deseori asta înseamnă o ortodoxie care este similară cu grupurile secularizate din împrejurimi. Prezenţa în Biserică devine sporadică, limitată la duminica dimineaţa, rugăciunile acasă au diminuat (dacă sunt prezente) și ritmul liturgic al anului redus la duminici, Crăciun, Postul Mare şi Paşti.

            Aceste observaţii nu sunt făcute cu scopul de a critica sau a judeca. Ele sunt făcute pentru a descrie bazele provocării culturale moderne. Natura tuturor culturilor este marcată de natura lor inconştientă. Dacă trăieşti într-o cultură şi faci parte din ea, nu trebuie să gândeşti pentru a fi acasă. O ortodoxie inconştientă, în contextul modern, este probabil să devină o versiune secularizată. Cultura modernă în care noi trăim este o cultură secularizată, astfel nu avem de ales decât să ne gândim despre ceea ce înseamnă pentru credinţă. Cum introducem credinţa într-o cultură care inerent dispreţuieşte natura credinţei? Continuarea

Nu este bine ca omul să fie singur

Una din cele mai mari tragedii a lumii moderne este colapsul sistemelor sociale. Cel mai proeminent și mai important dintre acestea AlienatedAdameste familia însăși – dar multe alte sisteme sociale, incluzând Biserica, sunt și ele în colaps. Cultura noastră consumeristă caută să maximineze individualitatea (indivizii cumpară mai mult decat grupurile) și false principii ale libertății subliniază prioritatea individualului asupra cererii grupului (cu excepția grupurilor alese pe criterii de privilegii politice). Un rezultat este o creștere a alienării oamenilor. Într-o masă de opțiuni, orice barcă mică înaintează greoi.

Viziunea creștină este încorporată în prima observație a lui Dumnezeu că ceva “nu este bine”. Fiecare act al creației este declarat a fi “bun”, până când Dumnezu observă singurătatea lui Adam.  “Nu este bine ca omul sa fie singur”, ni se spune. Bucuria comuniunii exprimată în făurirea femeii (“aceasta este os din osul meu și carne din carnea mea”) este zdrobită de izolarea adusă de păcat. Fructul oprit este o alegere în izolare – izolare de Dumnezeu și de Adam. Noua comunitate în care intră Adam prin acceptarea fructului de la Eva este un pact suicidal mutual – o comuniune întru moarte.

În istoria umana, comunitatea a fost o marcă a existenței umane. Avem nevoie unul de altul. Copii au poate cea mai lungă copilărie dintre mamifere (alăptare de cca 2 ani în împrejurări normale). Cea mai veche dovadă de habitat uman este tribală – noi nu am trăit niciodată în forme izolate.

Aproape nimeni în lumea modernă nu se gândește la sine ca opus comunității. Comunitatea este un lucru pozitiv în aproape toate ipostazele (iertare lui Ayn Rand). Distrugerea ei în lumea moderna este deci inadvertența – e un rezultat al necunoașterii consecințelor faptelor noastre și asupra încrederii noastre în abilitatea de a ne adapta.

Legile ce guvernează divorțurile sunt citate de unii ca și contributori la instabilitatea familiei. Societățile mobile, în care oamenii (în America) se muta o dată la 5 ani sunt de asemenea de vină. După o anumita perioadă instabilitatea însăși devine o cauză de instabilitate crescută. Copii voștri poate vin din o familie stabilă, dar despre câți dintre colegii lor de școală se poate spune același lucru?

Un rezultat este înstrăinarea indivizilor. Comunitățile naturale de familii încep să dispară, lăsându-ne pe noi toți ca diletanți într-o lume socială. Aceasta este o dificultate experimentată de multe comunități de convertiți ai Lumii Noi: cum poți fi format în tradiția Ortodoxiei dacă toți din parohii sunt la prima generație? Dar toți, peste tot, în tot, sunt de prima generație (în afara familiilor politice Americane). China are acest bizar fenomen creat de sistemul –un copil pe familie– unde relațiile cu mătușile, unchii, verii, surorile și frații sunt un lucru de domeniul trecutului. Nu este minunată lume noua a lui Huxley, dar este cu siguranță o lume nouă. Continuarea

Așteptând cu răbdare

southwest-trip-392-300x225Hristos a zis: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca:21:19)

Ortodoxia presupune răbdare din partea noastră. Slujbele necesită răbdare –  ele durează o perioadă destul de îndelungată de timp și fără răbdare mintea ta nu se va opri din întrebări. Catehumenatul poate dura destul timp. Nu poți grăbi procesul de asimilare a atâtor învățături care constituie stilul de viață ortodox. Numai în timp se pot schimba lucrurile. Răbdarea este un cuvânt greu într-o cultură în care timpul înseamnă bani și în care mereu ni se pare că nu avem ce ne trebuie.

Dar deși cultura noastră s-a schimbat, ființa umană nu. Trec tot nouă luni până ajungem la împlinirea timpului în uter. Noi încă dormim o treime din viață. Încă îmbătrânim la aproximativ aceeași vârstă (Biblia vorbește despre vârsta de șaptezeci de ani, poate optzeci de ani și durata noastră de viață în medie încă nu a atins optzeci de ani). Dar harul, această viață minunată pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, de asemenea se adaptează vieții noastre ca ființe umane. Noi nu primim har și deodată devenim îngeri. Noi primim har, și întregul proces al mântuirii noastre este o chestiune de ani.

Familia mea și cu mine am împlinit 15 ani ca și creștini ortodocși în luna februarie. Am găsit câteva citate în cartea părintelui Siluan Athonitul. El menționează o perioadă de cincisprezece ani necesară pentru asimilarea harului în viața marilor asceți. Aceasta îmi spune ca nu sunt un mare pustnic. De asemenea îmi spune încă o dată „Fii răbdator”.

Istoria Bisericii împreună cu relația personală cu mulți pustnici m-a condus la concluzia că experința harului în cei care au L-au primit este asimilată în profunzime abia după ani de efort auster; harul apoi luând forma cunoașterii spirituale pe care prefer să o definesc ca și înțelepciune spirituală (dar nu în sensul academic al termenului).

Experiența istorică a Bisericii, în care îi includ pe Apostoli, pe Sfinții Părinți. pe cei din vechime dar și pe cei moderni, face posibil calculul periodei de asimilare ca fiind cel puțin cincisprezece ani. Astfel  epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel a fost scrisă la cincisprezece ani dupa ce Domnul îi apăruse pe drumul spre Damasc. Deseori perioada durează douăzeci, douăzeci și cinci, treizeci sau chiar mai mulți ani .

Evangheliștii și alti Apostoli și-au scris mărturiile și epistolele la mult timp după Înălțarea Domnului. Mulți dintre Sfinții Părinți au împărtășit lumii viziunile și experiențele lor abia atunci când parcursul lor pământesc era aproape de final. Mai mult de treizeci de ani au trecut înainte ca starețul să înceapă să scrie, cu cunoștiința dogmatiă matură, experiențele sale.
Asimilarea harului este un proces de durată.

Treziți-vă! Feriți-vă!

Auzind veți auzi și nu veți înțelege, și văzând veți  vedea şi nu veti pricepe; Căci inimile acestor oameni s-au învârtoșat. Cu urechile greu aud și ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înteleagă și să se intoarcă, și Eu să-i mântuiesc pe ei.”

                                                                                                                                     (Matei 13:14-15)

“De ce nu am văzut asta? Această  întrebare apare destul de des. Este experiența cea care ne spune că experiența însăși este eronată.cranky-early-morning Poate fi foarte supărator  atunci când realizăm că mașina din fața noastră a pus frână brusc. Poate fi deranjant și frustrant, atunci când ceva ce ar fi trebuit să fie observat și înțeles nu a reușit să fie perceput corect. Este o experiență obișnuită în viețile noastre și are un echivalent spiritual. Remediul ei este starea de veghe, de a fi treaz: nepsis. Hristos vorbește despre această stare a inimii în contextul venirii Sale:

                Privegheaţi deci, că nu ştiţi în ce zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine hoțul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.”

                                                                                                                                            (Matei 24:42-44)

Cei care aplică acest verset abia în momentul celei de-a Doua Veniri, nu reușesc să înţeleagă  avertismentul său. Ei privesc către politicile lumii și încearcă să potrivească Biblia cu ciclul de știri.

 Dar Fiul Omului vine des la ei în mod neobservat și fără a fi luat în considerare. Ei devin inconștienți sub greutatea și tristețea falsei învățături. Am vazut recent un interviu pe Youtube cu unul dintre marii părinți contemporani ai Ortodoxiei. În timpul conversației părintele și-a îndreptat în mod repetat atenția spre starea inimii. Tânărul care coordona  interviul a continuat să îi adreseze întrebări despre evenimentele din lume. El vroia o profeție senzațională.

A fost oportunitatea spirituală a vieții, risipită. Tristețea inimii este probabil caracteristica fundamentală a zdrobirii noastre. După cum s-a menționat mai sus (Matei 13), este condiția care stă în calea vindecării și salvării noastre.

Care este natura stării de veghe (nepsis)? Continuarea

Nuntă fără jurăminte

Există câteva aspecte prin care creștinismul răsăritean și cel apusean se diferențiază în mod clar în ceea ce privește Taina Sfintei Cununii. Unele caracteristici ale slujbelor cununiei în creştinismul apusean nu se regăsesc în răsărit şi vice-versa. În multe biserici răsăriteane slujba care se oficiază la nuntă este denumită şi “cununie”, după denumirea părții centrale – încununarea mirelui şi a miresei. Totuşi cea mai mare diferență între slujbele cununiei din apus şi răsărit constă în rolul jurămintelor făcute de mweddingcrownsiri: aceste jurăminte nu există în slujba ortodoxă.

Cei care nu ştiu multe despre nunțile ortodoxe sunt adesea suprinşi de acest lucru – cum să existe o nuntă fără jurăminte? Cum se poate ca două persoane să se căsătorească fără să facă promisiuni? Unii glumesc spunând că în ortodoxie nu se cere ca mirele şi mireasa să jure strâmb în ziua nunții! Dar lipsa jurămintelor e mai mult decât o diferență între cele două slujbe – teologia cununiei e foarte diferită – şi e o diferență asupra căreia se merită să reflectăm.

În timpul slujbei ortodoxe mirii sunt “logodiți” mai întâi prin schimbarea inelelor. În centrul bisericii preotul rosteşte rugăciuni. În timpul acestora, într-un fel de “epicleză” (invocarea Sfântului Duh pentru un anumit scop – prezentă în toate tainele Bisericii), preotul Îi cere lui Dumnezeu să fie prezent, să le dea nuntă cinstită şi viață neîntinată, roua raiului şi multe binecuvântări, să îi izbăvească de tot necazul, mânia, nevoia şi primejdia, şi chiar înainte de  încununare:

“Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N)*, pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni.”

Apoi preotul îi cunună (de trei ori), spunând de fiecare dată: “Cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii” (vezi Psalmul 8:5).

În răsărit însă nunta se axează pe jurăminte. “Iei … această femeie … şi promiți să o iubeşti şi să o prețuieşti  … etc până când moartea vă va despărți?” Când eram anglican am fost învățat că mirii sunt cei care slujesc de fapt taina cununiei. Preotul este doar un martor şi se roagă pentru binecuvântarea lui Dumnezeu. Continuarea