Ortodoxie seculară

          În cadrul creştinismului ortodox credinţa este în general integrată în cultură. Ea nu este separată de cultură, dar în – transformare, modelare şi făcând credinţa lui Hristos întrupată în lume. Pentru prima dată creştinismul a exprimat acest model în contextul Iudaismului din primul secol. În Ierusalim ucenicii s-au întâlnit în veranda lui Solomon. Mici părţi din scrierile lui Sf. Pavel şi în Faptele Apostolilor, arată că în ciuda renunţării necesităţii circumciziei, creştinii timpurii au continuat să respecte multe obiceiuri evreieşti (Sf. Pavel, de exemplu a făcut o făgăduinţă de  nazireu pentru un timp, Faptele Apostolilor 18:18). Acelaşi lucru poate fi spus şi pentru ciocnirea Bisericii cu vasta cultură elenică. Limbajul elenistic al Platonismului a asigurat lexicul (deşi sensul era modificat) pentru majoritatea termenilor teologici a marilor doctrine. Veşmintele Bisericii, şi câteva înţelesuri ale ceremoniilor sale, clar reflectă ambele rădăcini ale Bisericii atât în Iudaism cât şi în viaţa de la curtea regală romană.

            Asta nu e doar cum ar fi trebuit sa fie lucrurile, este extrem de inevitabil. Credinţa noastră nu https://i0.wp.com/glory2godforallthings.com/wp-content/uploads/2009/01/jonah-s1.jpgeste trăită într-o planetă sau lume aparte de una în care noi trăim. Limba culturii, adâncul, nevorbitul etos al lumii în care noi trăim, vor găsi calea sa către viaţa Bisericii. Din punct de vedere normativ, viaţa interioară a Bisericii de asemenea îşi găseşte calea în marea cultură. Probabil acesta e adevăratul sens al „simfoniei”, teorie deseori folosită pentru a descrie relaţia dintre Împărat şi Biserică (nu toate culturile au împăraţi).

            Lumea modernă prezintă noi provocări la acest model. Zidirea seculară a lumii, poate sigiliul epocii moderne, oferă cea mai convingătoare şi universală alternativă la creştinismul tradiţional din perioada elenistică. Totuşi mai complicat este faptul că această construcţie este însăşi o producţie a unei anumite expresii ale creştinismului. În lumea modernă, creştinismul ortodox se ciocneşte cu Dumnezeul secular, cu Biserica seculară şi cu tainele secularizate. Tragicul rezultat, ocazional poate fi o ortodoxie secularizată. Ce înseamnă asta?

            În culturile seculare, ortodoxia devine o alegere: „Sunt ortodox pentru că îmi place.” Aceasta sună perfect normal (din ce altă cauză ar fi cineva ortodox), dar aceasta este o schimbare subtilă în gândirea şi sufletul credinciosului. Felul de cereale pe care le mâncăm dimineaţa, tipul de bere pe care o bem seara, sunt alegeri egale – produse preferinţelor noastre. În lumea seculară modernă, mai ales în forma sa curentă dominantă a secularismului consumator, credinciosul consumă religia sa preferată. Dumnezeul său, comunitatea sa, setul său de practici, subtil au diminuat către seturi de decizii consumatoare. Rezultatul este deseori un stil de viaţă care in mare măsură nu se diferenţiază de stilul de viaţă al altor consumatori. Presiunea Bisericii asupra culturii credincioşilor este respinsă: cultura învinge. În America deseori asta înseamnă o ortodoxie care este similară cu grupurile secularizate din împrejurimi. Prezenţa în Biserică devine sporadică, limitată la duminica dimineaţa, rugăciunile acasă au diminuat (dacă sunt prezente) și ritmul liturgic al anului redus la duminici, Crăciun, Postul Mare şi Paşti.

            Aceste observaţii nu sunt făcute cu scopul de a critica sau a judeca. Ele sunt făcute pentru a descrie bazele provocării culturale moderne. Natura tuturor culturilor este marcată de natura lor inconştientă. Dacă trăieşti într-o cultură şi faci parte din ea, nu trebuie să gândeşti pentru a fi acasă. O ortodoxie inconştientă, în contextul modern, este probabil să devină o versiune secularizată. Cultura modernă în care noi trăim este o cultură secularizată, astfel nu avem de ales decât să ne gândim despre ceea ce înseamnă pentru credinţă. Cum introducem credinţa într-o cultură care inerent dispreţuieşte natura credinţei? Continuă lectura

Ce este omul?

Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? (Psalmul 8:4)

Întrebarea “Ce este omul?” pusă probabil cu o mie  de ani înainte de venirea lui Hristos, este fundaţia umanismului, singura formă de demnitate care poate susţine viaţa umană. Lumea noastră modernă replică natura noastră, dar Dumnezeu singur o susţine. Eu pot specula cu uimire ştiind aceasta, “Ce este omul?”. Şi nu mă pot gândi la nimic mai terifiant decât a specula acelaşi lucru în lumea rece şi raţională modernă.

Demnitatea umană este unul din cele mai tinere curente de gândire în lume şi departe de a fi o problemă universală. Suntem în fiecare zi exploataţi, ucişi şi utilizaţi pentru scopuri care nu merită. Indivizii nu îşi pot sesiza propria valoare şi se dedau unor sfârşituri în rele. “Ce este omul?”, într-adevăr, şi de ce ar trebui să ne considerăm a fi de o valoare anume?

Să declar că sunt valoros doar pentru că sunt eu însămi – este o simplă afirmaţie egoistă – un instinct împărtăşit de majoritatea creaturilor. Recunoaşterea valorii altuia pentru a ajuta la prezervarea valorii proprii  este acelaşi instinct împărtăşit de o comunitate. Acest instinct însă, parte a umanităţii de la începuturi, nu a demonstrat însă că ar fi capabil să ridice umanitatea deasupra dorinţelor sale de bază.

Întrebarea “Ce este omul?” este un ecou, un corolar al întrebării “Există Dumnezeu?”. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, atunci întrebarea “Ce este omul?” are un ecou gol ca răspuns. Demnitatea umană nu se evidenţiază pe sine. Referindu-ne strict la biologia noastră, putem spune că suntem forme de viaţă de carbon care sunt conştiente de sine. Nu putem presupune că alte forme de viaţă nu sunt conştiente de ele. Întrebarea “Ce este omul?” este deci mai interesantă decât întrebarea “Ce este o bacterie?”.

Dar întrebarea e în sine o parte inerentă a conştiinţei de sine. Vrem să ştim dacă există ceva care să merite transcendenţa în existenţa noastră sau aceasta este unul din lucrurile obişnuite care există în jurul nostru. Întrebarea “De ce există ceva în loc să nu fie nimic?” este similară. Are vreo semnificaţie transcedentala ceea ce există? – e ceva  mai mult după această existenţă efemeră de miliarde de ani? (efemeră deoarece oricât de mari ar fi numerele, la un moment dat va înceta).

Sunt mai multe căi de a răspunde întrebării “Ce este omul?”. Toate religiile fac asta într-un fel sau altul iar răspunsurile nu sunt mereu aceleaşi. În Budism, conştiinţa de sine este un simplu lucru efemer şi nu dă însemnătate existenţei în sine.

Însă răspunsul Creştinătăţii este cel care pretinde atenţia lumii moderne, fie că lumea accepta originea răspunsului sau nu. Faptul că noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu însăşi a venit ca om, că Hristos din Nazaret este baza întregii idei de drepturi ale omului, ce reprezintă un consens pentru umanitate. Afirmarea drepturilor omului este făcută azi fără vreo referinţă la Dumnezeu. Este deci nimic mai mult decât o afirmaţie. Oamenii au drepturi, pentru că noi zicem că au. Acest tip de afirmaţii au putere doar când sunt îndreptate de la cei puternici către cei slabi, drepturile există pentru că există autorităţi de control care să le aplice. Drepturile care nu sunt recunoscute de o autoritate de control nu există.

Afirmaţiile unor anumite drepturi, mai ales de către societatea vestică, când sunt auzite de către  culturile estice, nu par a fi drepturi ci manifestări ale unui imperialism cultural.  Au dreptul femeile să conducă maşini în Arabia Saudită? Răspunsul depinde de ce persoană răspunde.

Cultura de astăzi nu este ancorată într-o civilizaţie. Nu există un consens asupra valorilor. Triumful unei Europe comune, versiunea post belica a Turnului lui Babel e gata să fie în colaps în faţa problemelor monedei euro. Faptul că “împărtăşim aceeaşi monedă şi birocraţie în Bruxelles” este un răspuns insuficient la întrebarea “Ce este omul?”.

Cultura modernă, seculara, este derivativa. Valorile sale sunt în mare parte trase din valorile vechi creştine, lăsând la o parte distorsionarea unora. Drepturile omului sunt contingente demnităţii umane şi ea însăşi este contingentă creaţiei omului întru chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Suprimă sursa, iar contingenţa se năruie (în timp). Drepturile omului au început deja să se năruie. Ele există, dar doar în măsura în care cei ce deţin puterea le definesc. Astfel încât, grupul femeilor sau al minorităţilor sexuale au drepturi care de multe ori le înlătura pe cele ale altor grupuri. Aceste drepturi sunt arbitrare şi nu reprezintă nimic decât statusul politic al realităţii. Ele nu reprezintă drepturi ci afirmaţii ale celor puternici.

Limbajul drepturilor continua să aibă semnul distinctiv al unui imago dei, dar un semn în care deitatea nu este altceva decât o funcţie a birocraţiei guvernamentale. Marea slăbiciune a culturii noastre prezente este lipsa unei fundaţii în afară afirmaţiilor de putere. Două exemple foarte distorsionate a unor asemenea puteri bazate pe putere au fost Germania nazistă şi Rusia Stalinista. Distorsiunile lor au fost justificate în aceeaşi manieră cum noi astăzi ne justificam afirmaţiile noastre.

Numai sensul vântului puterii de azi stă între cultura modernă şi teroarea statală. O mică schimbare în acest vânt poate generă un alt holocaust. Regimul ar fi acelaşi, victimele s-ar schimba.

Credinţa că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu are consecinţele sale. Ca imagine a lui Dumnezeu, fiinţele umane sunt înzestrate cu o valoare infinită. Valoarea vieţii derivă din însăşi existenţa ei divină. Valoarea noastră nu este un dar al statului sau un rezultat al propriilor afirmaţii. Nici o viaţă nu e mai presus de alta. Nici utilitatea nici talentul nu adăugă valoarea la ceea ce a fost dat de Dumnezeu.

Statele au încercat să reducă aceste consecinţe în cursul istoriei. În acest fel, unor li s-au dat drepturi în funcţie de unde s-au născut, bogăţie, rasă, gen, crez, etc. Fiecare din acestea reprezintă depărtări de imago dei şi o distorsionare a credinţei Creştine.

Dacă o persoană există sub forma chipului lui Dumnezeu, atunci toate fiinţele umane există în forma acestui chip al lui Dumnezeu. Niciunul din noi nu reprezintă chipul Lui mai mult decât altul. În învăţătura creştină, Hristos Însuşi este definiţia imaginii lui Dumnezeu. La întrebarea “Ce este omul?” Hristos este răspunsul. În Creştinătate, Hristos ca Dumnezeu întrupat este sărbătorit de la concepţie până la înălţarea de-a dreapta lui Dumnezeu. Nici una din calităţile lui Hristos (înţelepciune, rasă, vârstă, sensibilitate, gen etc) nu defineşte sau stabileşte locul Său ca imago dei. El este imaginea (icoana/chipul) lui Dumnezeu.

Numai în această înţelegere deplin creştină există valori şi prin urmare drepturile fiecărui om garantate. Numai într-o cultură în care acest lucru este acceptat şi agreat există o valoare netrecătoare. Este probabil cea mai mare comoară dată nouă de către Hristos.

Sunt mulţi creştini moderni care au fost adormiţi de către limba culturii mai largi, acceptând că cei ce vorbesc despre drepturi acceptă imago dei. Mulţi creştini au abandonat apărarea omului ca imagine a lui Dumnezeu, în favoarea afirmaţiilor de putere ale statului. Abilitatea statului de a afirma diferite drepturi nu este o apărare a umanităţii noastre – este o distrugere a acesteia. Doar valoarea dumnezeiască a fiecărei vieţi de om este demnă de evanghelia creştină. Cei care nu acceptă o asemenea valoare a vieţii s-au îndepărtat de credinţă şi fac cauza comună cu cei care nu s-ar da în lături de la a ne distruge.

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că măreţia Ta s-a înălţat  mai presus de ceruri.
Din gură pruncilor şi a celor ce sug Ţi–ai pregătit laudă, din pricina vrăjmaşilor Tăi, ca să–i nimiceşti  pe vrăjmaş şi pe răzbunător.
Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:
Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pentru o clipă mai prejos de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat.
Şi l–ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui.
Oile şi boii, da, totul; chiar şi fiarele câmpului;
Păsările cerului şi peştii mării, cei ce străbat cărările mărilor.
Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! (Psalmul 8)

Traducere de Oana Gavril

 

Trăind în tărămul Ne-Sfânt

southwest-trip-603

În general, limbajul nostru a rezervat cuvântul „profan” pentru a denumi ceva rău sau cu adevărat dăunător. Bineînţeles noi trăim într-o cultură unde prea puţin, sau aproape nimic nu este considerat sfânt. Noi credem că trăim într-o zonă neutră – un loc care este în întregime lumesc. Bineînţeles că folosirea modernă a cuvântului „profan” este doar atât – modernă. Este parte din cultura post-iluminată care crede că obiectele sunt doar obiecte – şi dacă ceva este „sfânt” este aşa doar pentru că cineva îl consideră aşa. Nimic nu e sfânt în sine şi de la sine – sau pentru că ar avea o relaţie specială. Lucrurile sunt sfinte doar în mintea cuiva. Astfel pentru o persoană o cruce este sfântă – pentru alta o bijuterie. Sunt destui creştini care sunt de acord cu această definiţie culturală şi în general îşi păstrează obiectele sfinte în intimitate. Doar opinia lor, şi nimic mai mult,  face ca ceva să fie sfânt.

Din acest motiv forma dominantă a gândirii religioase în cultura noastră este orice formă care elimină viaţa spirituală din arena zilnică. Astfel ori că este doctrina (dogma) care este în principal intelectuală la origine, sau aşezarea unei metafore judiciare (legale sau morale) – Dumnezeu şi activitatea sa va rămâne mereu teoretic sau imaginar în contextul unei culturi profane. O cultură profană (secularizată) este o cultură a ne-sfinţeniei. Noi trăim pe tărâmul Profan.

Nimic din toate astea nu arată că nu suntem oameni religioşi. Orice sondaj al gândirii americane arată că suntem printre cele mai religioase dintre statele profane. Dar religia noastră este ţinută ca şi lucrurile noastre sfinte: abstractă, şi raportată la gândurile noastre intime. Când problemele religoase se varsă în arena publică (cum ar fi problema avortului) mulţi oameni vor să strigăm, „Nebunilor !” şi să susţinem că e nelegitim pentru că e o problemă religioasă. Mulţi din câmpul Pro-Vita vor fi deacord imediat cu această critică culturală şi se vor scoate în evidenţă că dreptul la viaţă este o problemă medicală şi politică. Un copil în pântece este o persoană şi deci are aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi. Dar, bineînţeles, nu e acelaşi lucru ca şi când spui că viaţa este sfântă, şi nu poate fi distrusă de voie sau de nevoie. Mulţi susţinători Pro-Vita cred într-adevăr că toată viaţa este sfântă (şi eu o văd ca adevărată „problemă de nişă” prin care creştinii pot fi ajutaţi să vadă corupţia întregii gândiri profane).

Dar pentru Ortodoxie, e o contradicţie în sine să spui că trăieşti într-un pământ complet profan. Nici un loc nu poate fi ne-sfânt (laic). Dumnezeu este peste tot şi le plineşte pe toate. Un creştin ortodox nu poate să-şi secularizeze lumea fără să-şi trădeze credinţa. Dar în cultura noastră, clar  asta este nu e o trădare obişnuită. E o trădare nevinovată din parte convertiţilor la ortodoxie pentru simplu motiv că vederea lumii într-o manieră străină culturii unui individ este un proces foarte încet şi prăpăstios. Pentru mulţi (chiar şi ortodocşi americani din naştere) este simplu să aderi la dogmele ortodoxiei şi la tradiţiile ei în acelaşi fel în care presbiterienii şi baptiştii aderă la practicile lor – care sunt  posesii americane ale versiunilor secularizate ale religiilor care populează republica noastră.

Este foarte dificil să faci ceva dacă n-ai văzut niciodată sau dacă n-ai fost învăţat. Liturghiile şi tainele Bisericii Ortodoxe nu sunt în nici un fel secularizate. Ele sunt precedente conceptului. Astfel e important să auzim ce au de spus. E la fel de important să ascultăm atent  şi pe cei care au o experienţă de viaţă înlăuntrul culturii ortodoxe.

Una dintre fetele mee este căsătorită cu un preot ortodox care slujeşte în (aproape) toată comunitatea rusească din SUA. Observaţiile lui mi se par foarte interesante, chiar dacă trebuie să mă opresc şi să mă gândesc ca să înţeleg ce la început îmi parea greşit. Trăind într-o cultură a cărei rădăcini meteforice pentru viaţa duhovnicească este „legal/moral” e uşor să vezi practicile ortodoxe ca superstiţii.

Îmi aduc aminte că în primii ani de misiune, ne mutam din locul nostru de origine într-un spaţiu comercial închiriat. Am stabilit o zi după liturghie în care să strângem tot din biserică şi să plecăm. O mare parte din congregaţia noastră erau convertiţi.  Uitându-mă la ei aş fi zis că tratează totul cu respect. Unul dintre memebrii noştri din Europa de Est, s-a supărat când a văzut cum sunt manipulate icoanele. Atunci am crezut că e superstiţios. Dar am ajuns să-nţeleg că la fel ca toate lucrurile din biserică, e o cale bună şi o cale rea de a le face – şi calea bună este de a-ne învăţa să respectăm cu adevărat şi să înţelegem ce înseamnă ca ceva să fie sfânt. Sfânt nu e acelaşi lucru ca şi cum ai spune „acest lucru este foarte special pentru noi.” Sfinţenia poartă cu ea bariere şi limite care adeseori ignoră sensul american al cuvântului practic.

De exemplu, necurăţirea corectă a sfintelor vase după Euharistie este o încalcare canonică pe care un preot sau un diacon trebuie s-o spună Episcopului. Rezultatul poate fi o suspendare (fără să slujească o perioadă) sau chiar caterisirea. Acest canoane nu sunt obscure sau învechite. Ci ele au încă autoritate şi sunt parte din credinţă. În contextul nostru cultural, acest lucru sună a legalitate. Dar aceste canoane vin dintr-o cultură total diferită şi nu sunt cât de puţin legislative. Ele sunt date pentru mântuirea noastră. A înţelge acest lucru este parte din călătoria interioară în credinţa ortodoxă – reînnoirea minţii noastre. E o călătorie lungă, şi înceată.

Am scris acum câteva săptămâni că descriere biblică a fiinţelor omeneşti „create în mod minunat şi înspăimântător” este o mărturisire pe care alţi oameni ar primi-o cu frică şi uimire (frică biblică). La fel s-ar putea spune şi despre creaţia însăşi.

Scriu despre ceva care de abia acum încep să-nvăţ – ca pelerin care a parcurs doar o mică distanţă din călătorie. O parte importantă din călătoria aceasta sunt convorbirile cu ortodocşii mai în vârstă, citirea vieţilor sfinţilor şi ascultarea cu atenţie ce se spune şi ce se arată. Aşa cum ne rugăm la vecernie: „O Doamne învaţă-mă îndreptările tale !”

Dumnezeul Cel Absent – Introibo ad altare Dei

untitled4

Copiii în Biserică au o inocenţă minunată – care de multe ori este deasupra barierelor pe care noi adulţii le ridicăm în propria noastră ignoranţă. Unul dintre copii din biserica mea, tânăra fiica a unui catehumen, are ceva ce nu pot descrie, decât ca fiind un „devotament” pentru mine, ca preot. N-am întrebat-o niciodată pentru a vedea exact cine crede ea că sunt (unii copii, când sunt mici, pot face greşeala de a gândi că preotul este Dumnezeu). Recent nu am participat într-o duminică la Sfânta Liturghie pentru că am fost bolnav. Cel de-al doua preot a ţinut slujba. Acest copil drag, necunoscut celorlalţi, se uita insistent la altar pentru o observa dacă sunt. Când slujba s-a terminat şi nici un părinte Stephen n-a ieşit din altar, ea a început să plângă. Atunci a aflat mama ei, că ea s-a uitat după mine toată dimineaţa.

În altă zi copilaşul a arătat spre altar şi a spus: „Acolo locuieşti tu.” Eu m-am pierdut şi nu ştiam ce să răspund. Nu mă puteam uita la altar spunând: „Eu nu locuiesc acolo, eu doar lucrez acolo”, pentru că altarul nu este un astfel de loc. Într-adevăr  „trăiesc” acolo, mai mult decât trăiesc în oricare alt loc. Dar am avut nevoie de un copil ca să înţeleg asta.

Aşa fiind, vreau să pun o întrebare importantă „Unde locuieşte Dumnezeu?” Desigur, problema poate suna copilăreşte, sau se poate răspunde cu uşurinţă zicând: „Dumnezeu este peste tot.” Dumnezeu, într-adevăr, este peste tot, dar de ce totuşi inimile noastre sunt frământate de această întrebare: „Unde este Dumnezeu?” Problema poate fi uneori frământatoare, în special când omniprezentul Dumnezeu este teoretic prezent peste tot, dar practic noi nu conştientizăm prezenţa Lui.

Psalmistul se roagă zicând:”nu te depărta de la mine” (22:11).

Hristos a zis celor din jurul lui, „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:21).

Am scris numeroase articole cu privire la ceea ce am numit eu „Universul cu două etaje” – o imagine a lumii în care Dumnezeu locuieşte într-un loc (cerul), în timp ce noi locuim în altul (pământul). Imaginat în diverse moduri, este o disticţie a veacului nostru – nu că nu credem în Dumnezeu – dar nu-L aflăm pe El prezent în mod real în viaţa noastră de zi cu zi. Să zicem că bisericile ar putea fi exceptate de această absenţă. De asemenea, este adevărat că prezenţă lui Dumnezeu peste tot a devenit o declaraţie banală, care este la fel cu a spune că universul este mare. A fi prezent pretutindeni poate fi la fel ca şi cum nu ai fi nicăieri.

Problema prezenţei lui Dumnezeu este mai mult o problema de „cum” decât o chestiune de „unde”. Cum este Dumnezeu prezent, are implicaţii pentru felul în care lumea noastră ar trebui să fie văzută şi înţeleasă. Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, atunci lumea poate fi destul de diferită de felul cum noi o percepem – într-adevăr, se poate ca noi să fim absenţi în prezenţa lui Dumnezeu. Care de asemenea, ridică întrebarea „cum” suntem noi aici.

În ciuda imagini pe care o găsim în Scriptură, care ar sugera că „raiul” este în altă parte – localizarea Împărăţie lui Dumnezeu de către Hristos este alta. Creştinii nu trebuie să confunde imaginile folosite cu un scop cu o localizare geografică clară.

Sfântul Ioan (în Apocalipsă) afirmă că ” Am fost în duh în zi de duminică „, şi începe să relateze ce a văzut. El nu spune că a fost dus până la un alt loc – pur şi simplu că a fost „în Duhul.” Sfântul Pavel vorbeşte de a fi ” răpit până la al treilea cer „, dar admite faptul că el nu are nici o idee dacă s-a produs în timp ce el a fost „în trup sau în afara trupului.” Aceasta nu este o experienţă ce poate fi localizată geografic, în ciuda termenului de a fi „răpit”.

Am avut o experienţă interesantă în Ţara Sfântă – una care izvorăşte direct din teologia ortodoxă, dar care s-a întâmplat într-un mod care m-a uimit. Stăteam la râul Iordan, şi Mitropolitul Kallistos Ware slujea slujba Aghiazmei celei Mari. Este aceeaşi slujbă folosită în toată Biserica la sărbătoarea Botezului Domnului, şi oricând apa este sfinţită. Şi incepe: „Mare eşti Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nu sunt cuvinte ca să cântăm laudele Tale.” Aud ecoul Mitropolitului Kallistos, parcă încă mai simt accentul din Oxford în urechi. Dar întru-an anumit moment al slujbei este invocată o binecuvântare asupra apei: „Trimite peste aceste ape binecuvantarea Iordanului.” Această frază avea sens pentru mine oriunde am fi slujit sfinţirea apei. Dar, aici, stând la Iordan, îl rugam pe Dumnezeu să facă Iordanul să fie Iordan. Este, ca şi cum l-ai ruga pe Dumnezeu să fie prezent.

Iordanul este întotdeauna Iordan şi Dumnezeu este întotdeauna şi peste tot prezent, dar în orbirea inimii noastre reducem Iordanul (şi toate apele) la o cantintate de apă. Noi reducem prezenţa lui Dumnezeu, la o absenţă. Cu Dumnezeu este uşor. Îl putem exila într-un alt loc, pe care ni-L imaginăm şi îl numim „cer”. Dar cu lucrurile, cum ar fi Iordanul, ar trebuie  să eliminăm toate semnificaţiile lui, orice care ne face să înţelegem că realitatea este mai mult decât ceea ce vedem. Secularismul nu este o vedere obiectivă a realităţii, ci o vedere a realităţii ca un simplul obiect.

Aceasta este o problemă foarte dificilă dacă faci parte dintr-o Biserică în care Sfintele Taine sunt foarte importante. Într-adevăr, aş spune că diminuarea rolului Sfintelor Taine în multe Biserici apare tocmai pentru că se regăsesc foarte puţin sau deloc într-o lume de „obiecte”. Prezenţa lor este problematică. Este, din acest motiv, că multe denominaţiuni ale creştinismului se chinuie foarte mult să explice că Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt de fapt Trupul şi Sângele Lui, ci doar într-un anumit sens foarte nuanţat. Este mai uşor de a explica cum cineva devine creştin, făcând trimitere la decizia lui, decât de a face referire la ceva ce implică scufundarea în apă.

Pentru unii, întruparea lui Hristos, venirea Lui în trup, a fost în scopul unic de a Se oferi pe Sine ca sacrificiu, ca plată, pentru păcatele lumii. Învierea înseamnă că totul s-a finalizat, aşteptând Înălţarea pentru ca El să se poate întoarce acasă şi să sărbătorească o activitate de succes aici, pe pământ. Tot ceea ce rămâne pentru urmaşii lui este să se folosească de „credinţa” în El, ca mijloc de primire a altora în viaţa veşnică în ceruri.

Într-o astfel de abordare nu este nimic complet  în întrupare – nimic nu ni se revelează în aceea că Dumnezeu S-a făcut om. Nu este de mirare că pentru mulţi creştini Fecioara Maria nu are un loc de cinste. De asemenea ceilalţi sfinţii sunt doar obiecte izolate de decizie – ei neparticipând la viaţa şi lucrarea lui Hristos. Într-o astfel de lume a izolării, creştinismul-ortodox este într-adevăr ciudat.

Dar în astfel de momente Ortodoxia ar trebui să îndrăznească să arate că deţine o „plinătate” o înţelegere completă a Evangheliei. Astfel, în Biserica Ortodoxă, lumea este formată dintr-un „singur etaj”: „Dumnezeu este cu noi.” Dumnezeu este nu numai cu noi, ci este cu noi pentru mântuirea noastră (ca răspuns la întrebarea „cum” este El cu noi). El susţine toate cele ce sunt şi lucrează nu numai pentru mântuirea oamenilor, dar deasemenea şi pentru întrega creaţie

Astfel, atunci când ne rugăm pentru binecuvântare Iordanului să vină peste Iordan, ne rugam pentru creaţie să fie creaţie- să fie ceva mai mult decât un univers auto-suficient închis. Pentru ca lumea să existe ca şi creaţie, ea trebuie să existe prin puterea Creatorului. Viaţa Bisericii, este foarte bine descrisă de Sfântul Pavel:

[Dumnezeu] ne-a făcut nouă cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El (Efeseni 1:9-10)

Hristos Însuşi este unirea cerului şi a pământului – El este plinătatea timpului care vine spre noi. În Sfintele Taine vedem manifestându-se unirea cerului şi a pământului, transformarea „obiectului” în „creaţie” şi mai mult decât atât- unirea creatului cu necreatul.

E o viaţa falsă pentru creştini de a trăi ca un obiect printre obiecte. Separarea lumii în „sacru şi profan” este o teologie săracă.” Noi nu am fost creaţi pentru a trăi ca obiecte, ci ca  persoane – chip al lui Dumnezeu. Lumea a fost creată pentru noi, pentru a locui în ea – pentru a trăi.

Locuiesc într-un altar. Aceste lucru este evident chiar şi pentru o fetiţă. Dar, de asemenea, dezvăluie întreaga lume, ca fiind altarul lui Dumnezeu. Şi dacă trăiesc – atunci trebuie să înveţ să trăiesc în prezenţa reală a altarului lui Dumnezeu, care este binecuvântat pentru totdeauna.