Postul – Rugăciuni pe malul lacului – XLI

de Sf. Nicolaie Velimirovici

XLI

Postind am înveselit nădejdea mea în Tine, Domnul meu, Care vei veni din nou.

Postul grăbeşte pregătirea mea pentru venirea Ta, singura nădejde a zilelor şi a nopţilor mele.

Postul face trupul meu sa fie mai subţire, astfel încât ceea ce rămâne să poată străluci mult mai uşor odată cu sufletul.

Aşteptându-Te pe Tine, nu doresc să mă hrănesc cu sânge, nici să ucid, astfel încât animalele să simtă bucuria aşteptării mele.

Dar cu adevărat, abţinerea de la mâncare nu mă va salva. Chiar dacă aş mânca numai nisipul din lac, Tu nu ai veni la mine, decât dacă postul ar pătrunde mai adânc în sufletul meu.

Am ajuns să cunosc, prin rugăciunea mea, că postul trupesc este mai mult un simbol al adevăratului post, foarte de ajutor celui care tocmai a început să se încreadă în Tine, şi totuşi foarte dificil pentru cineva care îl practică în mod simplu.

De aceea am adus postul în sufletul meu, pentru a-l scăpa pe el de mulţi logodnici neruşinaţi şi să-l pregăteasc pentru Tine ca pe o fecioară.

Si am adus postul în mintea mea, să alunge din ea toate visurile despre lucruri lumeşti şi să dărâme toată imaginaţia creată de acele visuri.

Am adus postul în mintea mea, astfel încât să respingă lumea şi să se pregătească pentru primirea Inţelepciunii Tale.

Si am adus postul în inima mea, astfel încât prin acesta inima mea să poată înăbuşi toate patimile şi egoismul lumesc.

Am adus postul în inima mea, astfel încât pacea cerească să poată domni tainic peste inima mea, atunci când Duhul Tău năvalnic o va întâlni.

Am hotărât post limbii mele, pentru a se rupe de obiceiul de a sporovăi zadarnic şi pentru a rosti numai acele cuvinte care netezesc calea Ta.

Şi am impus post grijilor mele, pentru ca postul să le risipească aşa cum vântul risipeşte ceaţa, ca nu cumva acestea să stea ca ceaţa deasă între mine şi Tine, şi ca nu cumva să-mi întoarcă privirea înapoi către lume.

Şi postul a adus în sufletul meu calm în faţa lumii create şi necreate, şi umilinţă faţă de oameni şi creaturi. Şi a adus în mine curaj, despre care niciodată n-am ştiut când am fost înarmat cu tot felul de arme lumeşti.

Care a fost nădejdea mea înainte de a începe postul în afară de o altă poveste spusă de alţii, care a trecut din gură în gură ?

Povestea spusă de alţii despre mântuire prin rugăciune şi post a devenit propria mea poveste.

Postul fals însoţeşte falsa nădejde, la fel cum nici un post nu însoţeşte deznădejdea.

Dar, exact aşa cum o roata urmează în spatele alteia, tot aşa adevăratul post urmează adevărata speranţă.

Ajută-mă să postesc cu veselie şi să nădăjduiesc cu bucurie, căci Tu, Praznicului meu Cel mai fericit, te apropii de mine cu zâmbetul Tău luminos.

Pacea lui Dumnezeu – Sfântul Siluan

Următorul mic citat este din cartea Înţelepciune din Muntele Athos: scrieri ale Stareţului Siluan 1866-1938

Trebuie să ne rugăm Domnului mereu pentru pace sufletului pentru ca să-mplinim mai uşor porunci Domnului; pentru că Domnul iubeşte pe cei care se străduiesc să facă voia Lui, şi aşa ajung la pacea deplină în Dumnezeu.

Cel ce face voia lui Dumnezeu este mulţumit cu toate lucrurile,  chiar şi dacă e sărac şi în suferinţă, pentru că harul lui Dumnezeu îi bucură inima. Dar omul care nu e mulţumit cu toate ale lui şi-şi cârteşte viaţa, sau se supără pe cei care-l jignesc, ar trebuie să înţeleagă că sufletul lui e într-o stare de mândrie, care i-a furat sentimentul mulţumirii faţă de Dumnezeu.

Dacă aşa e şi cu tine, nu te împuţina cu inima ci încearcă să ai credinţă tare în Dumnezeu şi cere-i duh de smerenie; şi când va veni la tine duhul umilinţei atunci îl vei iubi pe El şi te vei odihni în ciuda tuturor necazurilor.

Sufletul care a acumulat smerenie se gândeşte mereu la Dumnezeu, şi zice în sine: „Dumnezeu m-a creat. El a suferit pentru mine. El îmi iartă păcatele şi mă linişteşte. El mă hrăneşte şi mă are în grijă. De ce oare să mă mai gândesc la mine, şi de ce să mă înfricoşez,  chiar dacă moartea m-ar ameninţa ? „

Aş adăuga că în noi înşine ar trebuie să găsim pacea lui Dumnezeu – niciodată în circumstanţe exterioare.

Prilej anamnetic

Ziua de 15 februarie 1998, care a căzut în  acel an în duminica Fiului risipitor a fost ziua în care eu şi întreaga mea familie am fost primiţi, prin ungerea noastră cu Sfântul şi Marele mir, în Biserica Ortodoxă. Acest moment l-am resimţit, deopotrivă, ca pe începutul unui lung pelerinaj spre Ortodoxie dar şi ca începutul unui al doilea pelerinaj, care durează şi acum şi este crucial pentru noi. Ceea ce se petrece însă în acest an are o mare semnificaţie pentru noi, pentru că, după 11 ani de zile, am ajuns la aceeaşi slujbă liturgică a zilei ca atunci.

În duminica aceasta, pe 15 februarie 2009, se împlinesc 11 ani de la convertirea mea şi a familiei mele şi vom sluji aceeaşi slujbă, cu aceeaşi rânduială. Aşa că e nevoie de ceva timp pentru ca să ne reîntâlnim cu aceeaşi stare de lucruri a calendarului nostru.

Momentele pe care le trăim acum sunt atât de preţioase pentru noi tocmai pentru faptul că înţelegem în mod plenar, că aceşti 11 ani de zile sunt parcă o viaţă de om, fiindcă viaţa e după cum ştim să ne-o trăim fiecare. Tocmai de aceea am trăit tot acest timp în mod intens, ca şi când acum ne-am fi început viaţa; ca şi când aceasta ar fi fost întreaga noastră viaţă.

Soţia mea a devenit o adevărată preoteasă ştiind tot timpul să dea dovezi de multă înţelepciune. Rugăciunile sale şi tot efortul său de a mă susţine în preoţia mea este un sprijin fundamental pentru mine şi comunitatea noastră.

Fiica mea cea mare, care, atunci când noi ne-am convertit tocmai intrase la colegiu a terminat acum un masterat şi timp de un an de zile, în timpul cât era la şcoală, a fost în Siberia şi a învăţat foarte bine limba rusă. Din acest motiv astăzi e preoteasa părintelui Hermogen Holste, parohul Bisericii Naşterii Maicii Domnului din Menlo Park, California, slujind în limba rusă, în cadrul Bisericii Ortodoxe Americane. Ei au un copil născut de curând, de care ne-am bucurat foarte mult, pentru că am devenit astfel bunici, pe Peter Alexis Holste.

A doua mea fiică, care avea vârsta de 15 ani când noi ne-am convertit, a simţit că harul lui Dumnezeu lucrează în ea din momentul când a primit Taina Sfintei Mirungeri. Tocmai de aceea a ajuns un om foarte credincios, devenind misionară în Guatemala şi Mexic încă din timpul studiilor sale. Şi aceasta s-a căsătorit cu un preot, cu părintele Philip Rogers din Arhidioceza americană a Bisericii Antiohiei, care e paroh la Biserica Sfântul Arhanghel Gavriil din Lafayette, Louisiana. Atât tatăl acestuia cât şi fratele lui sunt membrii ai ierarhiei: tatăl părintelui Philip este preot iar fratele acestuia e diacon. Fiica mea se străduie să obţină certificatul de practicare a meseriei de asistent medical şi îl ajută întru toate pe soţul ei, fapt pentru care este bucuria inimii mele.

Singurul meu fiu, care acum a împlinit deja 21 de ani, când noi ne-am convertit avea 10 ani. După convertirea noastră el venea înaintea tuturor la Biserică şi aprindea candelele şi făcea toate pregătirile pentru slujbă, ca un adevărat paraclisier. El a fost primul băiat de altar pe care l-am avut şi care mă ajuta când slujeam. Acum, când îmi reamintesc, conştientizez faptul că acele momente de slujbă împreună cu fiul meu m-au întărit şi au fost un inexprimabil ajutor pentru mine în această grea şi singuratică nouă viaţă de după convertirea noastră.

Astăzi, fiul meu este absolvent de colegiu şi un bărbat la casa lui, fiindcă, după cum ştiţi, anul trecut s-a căsătorit cu Anna, o femeie foarte frumoasă şi, între timp,  a fost tuns citeţ în Biserica lui Dumnezeu. Este specialist în computere şi tehnologii de comunicare online şi a rămas la fel de afectuos, un om pe care te poţi baza şi pe care l-am admirat şi îl admir ca şi pe băiatul de 10 ani cu care începeam să slujesc, cândva, în altar. Şi aproape că nu am cuvinte să îmi exprim mândria faţă de devenirea întru bărbat a acestui om.

Fiica mea cea mică are acum 18 ani şi era un copil când noi am fost primiţi în Biserică. În momentul când a rostit jurământul de credinţă şi a spus: „Mărturisesc cu umilinţă că această credinţă, a Bisericii Ortodoxe, e adevărata credinţă…” –  rostind cuvintele în mod clar şi fără nicio ezitare în glas – întreaga Biserică a lăcrimat auzind câtă nevinovăţie este în ea, aidoma ca în Sfinţii Mucenici reieşiţi dintre copii. Iar când a rostit : „până la suflarea cea mai de pe urmă…” toţi am mulţumit lui Dumnezeu cu lacrimi de bucurie în ochi.

Ea termină liceul anul acesta şi e foarte implicată în viaţa Bisericii şi în activităţi creative  pe care te-ai jena să le ceri de la un copil ca ea. Anul trecut a primit distincţia Audio-Visual Person la Tabăra de vară a tinerilor ortodocşi pentru că a editat un DVD foarte interesant, cu elemente audio-video de pe tot parcursul manifestărilor. Aproape că nu îmi vine să cred că în această toamnă va începe şi ea colegiul şi eu şi mama ei vom trăi din plin senzaţia cuibului gol, a casei fără copii.

Îmi aduc aminte că înainte de a ne converti mă rugam lui Dumnezeu: „ O, Dumnezeul meu, dă-mi soţia şi copiii mei! Fă-ne să venim înaintea tronului dumnezeirii Tale, uniţi într-o singură credinţă şi mărturisire!”. Orice părinte care se converteşte cunoaşte agonia acestei rugăciuni pline de dragoste. Ea este şi mai aprigă când e vorba despre adolescenţi. Însă Domnul mi-a auzit rugăciunile şi mi-a dat mai mult decât am cerut eu.

El ne-a miluit pe noi, pentru mijlocirile Prea Curatei Stăpâne, Născătoarea de Dumnezeu şi pentru rugăciunile stăruitoare ale soţiei mele iubite.

De aceea am înţeles că primirea noastră în Biserică, tocmai în această duminică specială era foarte potrivită pentru unii ca noi. Şi acum e foarte potrivită pentru noi, nu numai atunci. Pentru că am rătăcit „într-o ţară departe, unde era foamete”, cum spune Evanghelia din această duminică, despre ţara unde a fost fiul risipitor. Şi de ce spun asta?  Pentru că ştiam, de ceva ani – într-un anume fel – măreţia de har din Biserica Ortodoxă, însă, ca şi fiul risipitor, am amânat reîntoarcerea la Tatăl meu, până când nu am mai suportat foametea din jurul meu. Un mare aport la convertirea mea l-a avut răsărirea în inima mea a gândului că nu pot să trăiesc decât în casa Tatălui meu, atât eu cât şi familia mea.

Şi Domnul Şi-a arătat mila Sa infinită faţă de noi prin primirea noastră în Biserică, confirmându-ne acest lucru prin aceea că nu m-a pedepsit pentru ezitările şi amânările mele.

Micile lucruri pe care le-am săvârşit în timpul preoţiei mele ca preot ortodox  le-am simţit ca pe adânci şi nemeritate semne de bunătate dumnezeiască. După cum ştiţi, şi după cum sunt încredinţat că şi alţi cititori ai mei trăiesc această situaţie, familia mea e întinsă pe tot mapamondul. Trebuie să mărturisesc că nu mi-am imaginat niciodată o asemenea slujire din partea mea. Toţi care au intrat în contact cu slujirea mea preoţească au înţeles cât de neputincios sunt, datorită păcatelor mele şi a multelor mele slăbiciuni, care, deşi mă puteau dispreţui m-au întărit cu rugăciunile lor.

Nu pot să înţeleg bunătatea lui Dumnezeu, însă, din plin, am văzut-o în fiecare moment al vieţii mele. Când voi pleca de aici, de pe pământ, nu am cuvânt de dezvinovăţire. Am trăit 55 de ani şi nu pot să cer mai mult decât am primit deja.

Astăzi, mai mult decât oricând, rog pe membrii comunităţii noastre, care trăim şi suntem ca o familie, să ne însoţească în pelerinajul nostru continuu spre Împărăţia lui Dumnezeu. Mă rog pentru Deanery…Fraţii preoţi care sunt împreună cu mine, cu care slujesc mereu sunt nădejdea mea de fiecare zi. Mă rog mereu pentru preaiubitul meu arhiepiscop Dimitrie, care e părintele meu întru Domnul şi care m-a primit cu braţele deschise acasă, acum 11 ani de zile, în Biserica lui Dumnezeu. El a devenit Părintele meu duhovnicesc, pentru că nu mai avusesem unul până atunci.

Nu ne ia mult timp pentru ca să încuviinţăm, pentru ca să Îl acceptăm pe Dumnezeu în viaţa noastră. Bunul Dumnezeu, Care iubeşte atât de mult făptura Sa poate să ne desăvârşească în scurt timp. De aceea trebuie să fim mereu plini de rugăciune şi de mulţumire faţă de bunătatea Sa covârşitoare.

Trăind în tărămul Ne-Sfânt

În general, limbajul nostru a rezervat cuvântul „profan” pentru a denumi ceva rău sau cu adevărat dăunător. Bineînţeles noi trăim într-o cultură unde prea puţin, sau aproape nimic nu este considerat sfânt. Noi credem că trăim într-o zonă neutră – un loc care este în întregime lumesc. Bineînţeles că folosirea modernă a cuvântului „profan” este doar atât – modernă. Este parte din cultura post-iluminată care crede că obiectele sunt doar obiecte – şi dacă ceva este „sfânt” este aşa doar pentru că cineva îl consideră aşa. Nimic nu e sfânt în sine şi de la sine – sau pentru că ar avea o relaţie specială. Lucrurile sunt sfinte doar în mintea cuiva. Astfel pentru o persoană o cruce este sfântă – pentru alta o bijuterie. Sunt destui creştini care sunt de acord cu această definiţie culturală şi în general îşi păstrează obiectele sfinte în intimitate. Doar opinia lor, şi nimic mai mult,  face ca ceva să fie sfânt.

Din acest motiv forma dominantă a gândirii religioase în cultura noastră este orice formă care elimină viaţa spirituală din arena zilnică. Astfel ori că este doctrina (dogma) care este în principal intelectuală la origine, sau aşezarea unei metafore judiciare (legale sau morale) – Dumnezeu şi activitatea sa va rămâne mereu teoretic sau imaginar în contextul unei culturi profane. O cultură profană (secularizată) este o cultură a ne-sfinţeniei. Noi trăim pe tărâmul Profan.

Nimic din toate astea nu arată că nu suntem oameni religioşi. Orice sondaj al gândirii americane arată că suntem printre cele mai religioase dintre statele profane. Dar religia noastră este ţinută ca şi lucrurile noastre sfinte: abstractă, şi raportată la gândurile noastre intime. Când problemele religoase se varsă în arena publică (cum ar fi problema avortului) mulţi oameni vor să strigăm, „Nebunilor !” şi să susţinem că e nelegitim pentru că e o problemă religioasă. Mulţi din câmpul Pro-Vita vor fi deacord imediat cu această critică culturală şi se vor scoate în evidenţă că dreptul la viaţă este o problemă medicală şi politică. Un copil în pântece este o persoană şi deci are aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi. Dar, bineînţeles, nu e acelaşi lucru ca şi când spui că viaţa este sfântă, şi nu poate fi distrusă de voie sau de nevoie. Mulţi susţinători Pro-Vita cred într-adevăr că toată viaţa este sfântă (şi eu o văd ca adevărată „problemă de nişă” prin care creştinii pot fi ajutaţi să vadă corupţia întregii gândiri profane).

Dar pentru Ortodoxie, e o contradicţie în sine să spui că trăieşti într-un pământ complet profan. Nici un loc nu poate fi ne-sfânt (laic). Dumnezeu este peste tot şi le plineşte pe toate. Un creştin ortodox nu poate să-şi secularizeze lumea fără să-şi trădeze credinţa. Dar în cultura noastră, clar  asta este nu e o trădare obişnuită. E o trădare nevinovată din parte convertiţilor la ortodoxie pentru simplu motiv că vederea lumii într-o manieră străină culturii unui individ este un proces foarte încet şi prăpăstios. Pentru mulţi (chiar şi ortodocşi americani din naştere) este simplu să aderi la dogmele ortodoxiei şi la tradiţiile ei în acelaşi fel în care presbiterienii şi baptiştii aderă la practicile lor – care sunt  posesii americane ale versiunilor secularizate ale religiilor care populează republica noastră.

Este foarte dificil să faci ceva dacă n-ai văzut niciodată sau dacă n-ai fost învăţat. Liturghiile şi tainele Bisericii Ortodoxe nu sunt în nici un fel secularizate. Ele sunt precedente conceptului. Astfel e important să auzim ce au de spus. E la fel de important să ascultăm atent  şi pe cei care au o experienţă de viaţă înlăuntrul culturii ortodoxe.

Una dintre fetele mee este căsătorită cu un preot ortodox care slujeşte în (aproape) toată comunitatea rusească din SUA. Observaţiile lui mi se par foarte interesante, chiar dacă trebuie să mă opresc şi să mă gândesc ca să înţeleg ce la început îmi parea greşit. Trăind într-o cultură a cărei rădăcini meteforice pentru viaţa duhovnicească este „legal/moral” e uşor să vezi practicile ortodoxe ca superstiţii.

Îmi aduc aminte că în primii ani de misiune, ne mutam din locul nostru de origine într-un spaţiu comercial închiriat. Am stabilit o zi după liturghie în care să strângem tot din biserică şi să plecăm. O mare parte din congregaţia noastră erau convertiţi.  Uitându-mă la ei aş fi zis că tratează totul cu respect. Unul dintre memebrii noştri din Europa de Est, s-a supărat când a văzut cum sunt manipulate icoanele. Atunci am crezut că e superstiţios. Dar am ajuns să-nţeleg că la fel ca toate lucrurile din biserică, e o cale bună şi o cale rea de a le face – şi calea bună este de a-ne învăţa să respectăm cu adevărat şi să înţelegem ce înseamnă ca ceva să fie sfânt. Sfânt nu e acelaşi lucru ca şi cum ai spune „acest lucru este foarte special pentru noi.” Sfinţenia poartă cu ea bariere şi limite care adeseori ignoră sensul american al cuvântului practic.

De exemplu, necurăţirea corectă a sfintelor vase după Euharistie este o încalcare canonică pe care un preot sau un diacon trebuie s-o spună Episcopului. Rezultatul poate fi o suspendare (fără să slujească o perioadă) sau chiar caterisirea. Acest canoane nu sunt obscure sau învechite. Ci ele au încă autoritate şi sunt parte din credinţă. În contextul nostru cultural, acest lucru sună a legalitate. Dar aceste canoane vin dintr-o cultură total diferită şi nu sunt cât de puţin legislative. Ele sunt date pentru mântuirea noastră. A înţelge acest lucru este parte din călătoria interioară în credinţa ortodoxă – reînnoirea minţii noastre. E o călătorie lungă, şi înceată.

Am scris acum câteva săptămâni că descriere biblică a fiinţelor omeneşti „create în mod minunat şi înspăimântător” este o mărturisire pe care alţi oameni ar primi-o cu frică şi uimire (frică biblică). La fel s-ar putea spune şi despre creaţia însăşi.

Scriu despre ceva care de abia acum încep să-nvăţ – ca pelerin care a parcurs doar o mică distanţă din călătorie. O parte importantă din călătoria aceasta sunt convorbirile cu ortodocşii mai în vârstă, citirea vieţilor sfinţilor şi ascultarea cu atenţie ce se spune şi ce se arată. Aşa cum ne rugăm la vecernie: „O Doamne învaţă-mă îndreptările tale !”

Înţelegerea ortodoxă a mâniei

Postez aici un link către un articol minunat al Mitropolitului Jonah Paffhausen care vorbeşte elocvent despre mânie şi alte lucruri asemenea, elocvente pentru disciplinele duhovniceşti. Se numeşte Do not react.

Dumnezeul Cel Absent – Introibo ad altare Dei

Copiii în Biserică au o inocenţă minunată – care de multe ori este deasupra barierelor pe care noi adulţii le ridicăm în propria noastră ignoranţă. Unul dintre copii din biserica mea, tânăra fiica a unui catehumen, are ceva ce nu pot descrie, decât ca fiind un „devotament” pentru mine, ca preot. N-am întrebat-o niciodată pentru a vedea exact cine crede ea că sunt (unii copii, când sunt mici, pot face greşeala de a gândi că preotul este Dumnezeu). Recent nu am participat într-o duminică la Sfânta Liturghie pentru că am fost bolnav. Cel de-al doua preot a ţinut slujba. Acest copil drag, necunoscut celorlalţi, se uita insistent la altar pentru o observa dacă sunt. Când slujba s-a terminat şi nici un părinte Stephen n-a ieşit din altar, ea a început să plângă. Atunci a aflat mama ei, că ea s-a uitat după mine toată dimineaţa.

În altă zi copilaşul a arătat spre altar şi a spus: „Acolo locuieşti tu.” Eu m-am pierdut şi nu ştiam ce să răspund. Nu mă puteam uita la altar spunând: „Eu nu locuiesc acolo, eu doar lucrez acolo”, pentru că altarul nu este un astfel de loc. Într-adevăr  „trăiesc” acolo, mai mult decât trăiesc în oricare alt loc. Dar am avut nevoie de un copil ca să înţeleg asta.

Aşa fiind, vreau să pun o întrebare importantă „Unde locuieşte Dumnezeu?” Desigur, problema poate suna copilăreşte, sau se poate răspunde cu uşurinţă zicând: „Dumnezeu este peste tot.” Dumnezeu, într-adevăr, este peste tot, dar de ce totuşi inimile noastre sunt frământate de această întrebare: „Unde este Dumnezeu?” Problema poate fi uneori frământatoare, în special când omniprezentul Dumnezeu este teoretic prezent peste tot, dar practic noi nu conştientizăm prezenţa Lui.

Psalmistul se roagă zicând:”nu te depărta de la mine” (22:11).

Hristos a zis celor din jurul lui, „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:21).

Am scris numeroase articole cu privire la ceea ce am numit eu „Universul cu două etaje” – o imagine a lumii în care Dumnezeu locuieşte într-un loc (cerul), în timp ce noi locuim în altul (pământul). Imaginat în diverse moduri, este o disticţie a veacului nostru – nu că nu credem în Dumnezeu – dar nu-L aflăm pe El prezent în mod real în viaţa noastră de zi cu zi. Să zicem că bisericile ar putea fi exceptate de această absenţă. De asemenea, este adevărat că prezenţă lui Dumnezeu peste tot a devenit o declaraţie banală, care este la fel cu a spune că universul este mare. A fi prezent pretutindeni poate fi la fel ca şi cum nu ai fi nicăieri.

Problema prezenţei lui Dumnezeu este mai mult o problema de „cum” decât o chestiune de „unde”. Cum este Dumnezeu prezent, are implicaţii pentru felul în care lumea noastră ar trebui să fie văzută şi înţeleasă. Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, atunci lumea poate fi destul de diferită de felul cum noi o percepem – într-adevăr, se poate ca noi să fim absenţi în prezenţa lui Dumnezeu. Care de asemenea, ridică întrebarea „cum” suntem noi aici.

În ciuda imagini pe care o găsim în Scriptură, care ar sugera că „raiul” este în altă parte – localizarea Împărăţie lui Dumnezeu de către Hristos este alta. Creştinii nu trebuie să confunde imaginile folosite cu un scop cu o localizare geografică clară.

Sfântul Ioan (în Apocalipsă) afirmă că ” Am fost în duh în zi de duminică „, şi începe să relateze ce a văzut. El nu spune că a fost dus până la un alt loc – pur şi simplu că a fost „în Duhul.” Sfântul Pavel vorbeşte de a fi ” răpit până la al treilea cer „, dar admite faptul că el nu are nici o idee dacă s-a produs în timp ce el a fost „în trup sau în afara trupului.” Aceasta nu este o experienţă ce poate fi localizată geografic, în ciuda termenului de a fi „răpit”.

Am avut o experienţă interesantă în Ţara Sfântă – una care izvorăşte direct din teologia ortodoxă, dar care s-a întâmplat într-un mod care m-a uimit. Stăteam la râul Iordan, şi Mitropolitul Kallistos Ware slujea slujba Aghiazmei celei Mari. Este aceeaşi slujbă folosită în toată Biserica la sărbătoarea Botezului Domnului, şi oricând apa este sfinţită. Şi incepe: „Mare eşti Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nu sunt cuvinte ca să cântăm laudele Tale.” Aud ecoul Mitropolitului Kallistos, parcă încă mai simt accentul din Oxford în urechi. Dar întru-an anumit moment al slujbei este invocată o binecuvântare asupra apei: „Trimite peste aceste ape binecuvantarea Iordanului.” Această frază avea sens pentru mine oriunde am fi slujit sfinţirea apei. Dar, aici, stând la Iordan, îl rugam pe Dumnezeu să facă Iordanul să fie Iordan. Este, ca şi cum l-ai ruga pe Dumnezeu să fie prezent.

Iordanul este întotdeauna Iordan şi Dumnezeu este întotdeauna şi peste tot prezent, dar în orbirea inimii noastre reducem Iordanul (şi toate apele) la o cantintate de apă. Noi reducem prezenţa lui Dumnezeu, la o absenţă. Cu Dumnezeu este uşor. Îl putem exila într-un alt loc, pe care ni-L imaginăm şi îl numim „cer”. Dar cu lucrurile, cum ar fi Iordanul, ar trebuie  să eliminăm toate semnificaţiile lui, orice care ne face să înţelegem că realitatea este mai mult decât ceea ce vedem. Secularismul nu este o vedere obiectivă a realităţii, ci o vedere a realităţii ca un simplul obiect.

Aceasta este o problemă foarte dificilă dacă faci parte dintr-o Biserică în care Sfintele Taine sunt foarte importante. Într-adevăr, aş spune că diminuarea rolului Sfintelor Taine în multe Biserici apare tocmai pentru că se regăsesc foarte puţin sau deloc într-o lume de „obiecte”. Prezenţa lor este problematică. Este, din acest motiv, că multe denominaţiuni ale creştinismului se chinuie foarte mult să explice că Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt de fapt Trupul şi Sângele Lui, ci doar într-un anumit sens foarte nuanţat. Este mai uşor de a explica cum cineva devine creştin, făcând trimitere la decizia lui, decât de a face referire la ceva ce implică scufundarea în apă.

Pentru unii, întruparea lui Hristos, venirea Lui în trup, a fost în scopul unic de a Se oferi pe Sine ca sacrificiu, ca plată, pentru păcatele lumii. Învierea înseamnă că totul s-a finalizat, aşteptând Înălţarea pentru ca El să se poate întoarce acasă şi să sărbătorească o activitate de succes aici, pe pământ. Tot ceea ce rămâne pentru urmaşii lui este să se folosească de „credinţa” în El, ca mijloc de primire a altora în viaţa veşnică în ceruri.

Într-o astfel de abordare nu este nimic complet  în întrupare – nimic nu ni se revelează în aceea că Dumnezeu S-a făcut om. Nu este de mirare că pentru mulţi creştini Fecioara Maria nu are un loc de cinste. De asemenea ceilalţi sfinţii sunt doar obiecte izolate de decizie – ei neparticipând la viaţa şi lucrarea lui Hristos. Într-o astfel de lume a izolării, creştinismul-ortodox este într-adevăr ciudat.

Dar în astfel de momente Ortodoxia ar trebui să îndrăznească să arate că deţine o „plinătate” o înţelegere completă a Evangheliei. Astfel, în Biserica Ortodoxă, lumea este formată dintr-un „singur etaj”: „Dumnezeu este cu noi.” Dumnezeu este nu numai cu noi, ci este cu noi pentru mântuirea noastră (ca răspuns la întrebarea „cum” este El cu noi). El susţine toate cele ce sunt şi lucrează nu numai pentru mântuirea oamenilor, dar deasemenea şi pentru întrega creaţie

Astfel, atunci când ne rugăm pentru binecuvântare Iordanului să vină peste Iordan, ne rugam pentru creaţie să fie creaţie- să fie ceva mai mult decât un univers auto-suficient închis. Pentru ca lumea să existe ca şi creaţie, ea trebuie să existe prin puterea Creatorului. Viaţa Bisericii, este foarte bine descrisă de Sfântul Pavel:

[Dumnezeu] ne-a făcut nouă cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El (Efeseni 1:9-10)

Hristos Însuşi este unirea cerului şi a pământului – El este plinătatea timpului care vine spre noi. În Sfintele Taine vedem manifestându-se unirea cerului şi a pământului, transformarea „obiectului” în „creaţie” şi mai mult decât atât- unirea creatului cu necreatul.

E o viaţa falsă pentru creştini de a trăi ca un obiect printre obiecte. Separarea lumii în „sacru şi profan” este o teologie săracă.” Noi nu am fost creaţi pentru a trăi ca obiecte, ci ca  persoane – chip al lui Dumnezeu. Lumea a fost creată pentru noi, pentru a locui în ea – pentru a trăi.

Locuiesc într-un altar. Aceste lucru este evident chiar şi pentru o fetiţă. Dar, de asemenea, dezvăluie întreaga lume, ca fiind altarul lui Dumnezeu. Şi dacă trăiesc – atunci trebuie să înveţ să trăiesc în prezenţa reală a altarului lui Dumnezeu, care este binecuvântat pentru totdeauna.