Sfinţi | Slavă Lui Dumnezeu pentru Toate

silouan Nu pot tăcea în privinţa celor pe care-i iubesc aşa mult, încât trebuie să plâng pentru ei. Nu pot tace pentru că sufletul meu mereu se tânguieşte pentru oamenii lui Dumnezeu, şi mă rog pentru ei cu lacrimi. Nu mă pot abţine să nu vă spun, fraţi ai mei în Domnul, mila lui Dumnezeu şi şiretlicurile vrăjmaşului.

Patruzeci de ani au trecut de când harul Duhul Sfânt m-a învăţat să iubesc omenirea şi orice creatură, şi mi-a descoperit amăgirile vrăjmaşului, care-şi lucrează răul în lume prin înşelăciune.

Dragostea nu depinde de timp, şi puterea dragostei dăinuieşte mereu. Sunt unii care cred că Dumnezeu a suferit moarte de dragul omului dar pentru că nu ajung la această dragoste în sufletele lor li se pare că asta e o poveste veche a unor vremuri trecute. Dar când sufletul cunoaşte dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt simte fără nici o umbră de îndoială că Dumnezeu este Tatăl nostru, cel mai apropiat, cel mai bun şi mai drag dintre taţi, şi nu este bucurie mai mare decât să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru şi cu toată mintea noastră, aşa cum ne porunceşte Dumnezeu, şi pe aproapele ca pe noi înşine. Şi când această dragoste este în suflet, orice o bucură; şi când o pierzi omul nu mai află pacea, şi e tulburat, şi dă vina pe alţii ca şi cum l-ar fi rănit, şi nu înţelege că el însuşi e de vină – a pierdut dragostea lui pentru Dumnezeu şi l-a acuzat sau l-a urât pe fratele lui.

Harul vine din dragostea frăţească, şi prin iubirea frăţească harul rămâne; dar dacă nu-l iubim pe fratele nostru harul lui Dumnezeu nu va veni în sufletele noastre.

Una dintre cele mai cunoscute vorbe care ne-au venit de la Sfinţii Părinţi din deşert este: „Stai în chilia ta şi ea te va învăţa totul.” În mare vorba laudă virtutea statorniciei. Mutarea dintr-un loc în altul nu rezolză problema – ci doar amână inevitabilul. Undeva, cândva trebuie trebuie să stăm faţă-n faţă cu această tulburare a inimii şi prim harul lui Dumnezeu s-o depăşim. Bineînţeles nu toţi reuşesc să facă faţă acestor tulburări în cursul vieţii. Cum va fi finalizată vindecarea după această viaţă este o taină a harului.

Nu există nimic lumesc în deşert, în arena luptelor noastre spirituale. Primii monahi care s-au dus în pustie pentru rugăciune nu s-au gândit să evite problemele căutând o astfel de singurătate. Sfântul Atanasie, în secolul al 4-lea, a scris viaţa Sfântului Antonie cel Mare, unul dintre cei mai mari pustnici. Acea carte, într-o vreme în care nu existau tipografii şi agenţi de vânzări a devenit un best-seller. A fost citită de mulţi şi a propulsat la propriu sute de mii de tineri şi tinere în viaţa monahală. Creştinii de astăzi sunt uimiţi când aud numărul estimat de monahi în secolul 5. Este greu de crezut că deşertul putea susţine aşa de mulţi.

Dar acea carte despre viaţa Sfântului Antonie, nu vorbea romantic despre deşert. Viaţa de rugăciune a lui Antonie este deasemenea o viaţă de luptă împotriva demonilor. L-au bătut şi l-au tăvălit la propriu. O astfel de scriere, mai mult decât oricare alta, ar fi făcut genereţii întregi să stea departe de deşert.

În capitolul 6 al Epistolei către Efeseni, Sfântul Pavel zicea:

Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.

Obervaţia Sfântul Pavel că lupta este împotriva duhurilor rele în văzduh (la propriu în locurile cereşti) nu a descurajat mulţimile de pustnici să invadeze deşertul Africii şi Orientul Mijlociu sau insulele şi peşterile din centrul Europei şi Insulele Britanice. O descriere simplă ar fi că locurile din văzduh nu erau o descriere a unui univers cu două etaje, ci o simplă descriere a felului luptei. Acele locuri cereşti erau la fel de mult teritorii ale inimii ca toate celelalte. Sfântul Macarie, un locuitor al pustiului, scria:

Inima însăşi este un vas mic, dar totuşi acolo sunt demoni, deasemenea şi lei; sunt bestii otrăvitoare şi toate comorile răului. Dar acolo e şi Dumnezeu, îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi comorile harului – toate sunt acolo. (H.43,7).

Cetăţie cereşti nu trebui gândite ca al doilea etaj al universului, ci ca ascunzişuri teribile (în sensul clasic al cuvântului) ale inimii umane. Aceasta a fost marea promisiune a deşertului: că în singurătate şi linişte, prin rugăciune şi post, un om putea intra în adâncurile inimii sale şi acolo să ducă războiul care ni s-a dat să-l luptăm. Unii au devenit mari sfinţi. Alţii au dat doar de nebunie. Creştinismul Ortodox a primit un ghid de luptă pe tărâmul inimii, în scrieri ca Vieţile Sfinţilor, Filocalia, Scara dumnezeieştilor nevoinţe, şi alte lucrări asemenea. Acestea au rămas stâlpi ai vieţii duhovniceşti de atunci şi până astăzi.

Lupta în deşert nu ignoră relaţiile cu ceilalţi oameni. Dar recunoaşte că problema în aceste relaţii nu este la ceilalţi, ci în adâncul inimii mele. Hristos nu a suferit din pricina necazurilor care veneau din relaţiile cu umanitatea. El era în pace cu toţi. Nu putem mai mult decât a ne asemăna cu Hristos, care Însuşi a început propovăduirea în deşert, învingând duşmanul.

Gândirea ortodoxă de mai târziu a lărgit deşertul şi a recunoscut că include toate teritoriile. Nu există nici un loc unde să mergem şi lupta să fie altfel. În oraş, la fabrică, în şcoală sau în birou, câmpul de luptă pentru viaţa noastră duhovnicească rămâne mereu în inima noastră. Singurătatea este doar un instrument în a învăţa să recunoşti acest lucru şi să ne concentrăm atenţia unde ea trebuie să fie defapt.

Evident că majoritatea dintre noi nu-i părăsim pe ceilalţi oameni în drumul nostru către mântuire. Dar ar trebuie să învăţăm de la bărbaţii şi femeile care au intrat în deşert şi ne-au lăsat scrieri despre luptelor lor. Noi nu muncim într-un teritoriu „lumesc” sub ochiul atent al perfecţiunii unui al doilea etaj. Noi muncim într-un tărâm unde duhurile văzduhului (cereşti) se luptă: în inima umană. Şi dacă inimile noastre sunt acolo unde se găseşte şi arena de luptă, atunci ar trebui să recunoaştem că în acest loc găsim acel mare „nor de mărturii” (Evrei 12:1). Mulţimea sfinţilor enumerată de Sfântul Pavel în scrisoarea sa către everi, după ce şi-au sfârşit lupta lor, ne înconjoară ca spectatori în arena războiul nostru, şi ar trebuie să nu-i respingem „aşezându-i” la etajul al doilea departe de noi privindu-ne. Totuşi nu este ciudat că cei care duc războiul duhovnicesc cu adevărat au şi foarte mulţi prieteni printre sfinţi, şi au învăţat să-i cheme în ajutor. Deşi pare a fi lupta mea, este lupta tuturor care-l numesc pe Hristos Domn. Sfinţii nu ne înconjoară ca un mare nor de mărturii din curiozitate. Ne înconjoară ca să ne întărească şi să ne ajute, să ne încurajeze, şi chiar să lupte lângă noi dacă e nevoie. Aşa este războiul nostru din văzduhul inimii.

A petrece un timp cu cineva care a învăţat bine lupta inimii este ca şi cum ai sta la porţile împărăţiei cerurilor. Am avut ocazia câteva ori să întâlnesc asemenea luptători. Pacea lor, lipsa totală a conştiinţei-sinelui sunt semnale că ai ajuns într-o nouă ţară. Asemenea mărturii vii sunt cea mai puternică propovăduire a evangheliei pe pământ. Pentru că în inima lor, voia lui Dumnezeu se face precum în cer ca şi pe pământ. Acestea sunt locaşurile Noului Ierusalim şi promisiunea vieţii lui Dumnezeu. Inimele lor ne arată unde ar trebuie să ducem lupta şi ne amintesc că împreună cu Dumnezeu totul e posibil.