Pr. Stephen Freeman: „Întemeierea vieţii creştine este mulţumirea.”

“Nu fii nepăsător. Roagă-te cât poţi – mai frecvent şi mai fervent. Rugaţi-va – forţaţi-va să faceţi acest lucru, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu se ia cu forţă. Niciodată n-o vei atinge fără să te forţezi.” (Sfântul Inochentie de Alaska)

Colaborăm la mântuirea noastră? Se văd efectele eforturile noastre?

Aceste întrebări se află în centrul unei dezbateri religioase vechi de secole în creştinism. În mod clasic, reformatorii protestanţi au spus „nu” acestor întrebări, argumentând că suntem mântuiţi numai şi în totalitate de harul Lui Dumnezeu, de darul Lui nemeritat. Biserica Catolică a spus: „credinţa fără fapte” este moartă şi doar credinţă este insuficientă.

Această dezbatere, cu diverse răsturnări şi întoarceri, a continuat în secolele culturii creştine. La un moment dat, au existat plângeri despre „harul primit cu ușurință”, unde exaltarea harului pur asupra lucrărilor a condus la un creştinism foarte mulţumit de sine şi leneş. Au fost, de asemenea, perioade de reacţii extreme, cu excese de devotament și vinovăție.

Ortodoxia a aparut târziu în  acestă dezbatere, dar nu este străină ei. Contemporanii ortodocşi se grăbesc să se alăture doctrinei „sinergiei” şi să se împotrivească harului obținut ușor al evanghelismului protestant. În mod clasic, gândirea ortodoxă deţine atât faptul că suntem mântuiţi prin acţiunea Lui Dumnezeu (prin har), dar și prin cooperare în această lucrare (sinergie = cooperare). Pentru mulţi convertiţi, acest echilibru părea atrăgător şi o corecţie necesară pentru teologia “de a se simţi bine” a culturii creştine contemporane. Dar are o latura întunecată.

Această latura întunecată se găseşte în ecourile spectrelor vinovăției ale faptelor și ale dreptății. Cât de multă cooperare este suficientă? Căci este evident că nu ne rugăm aşa cum ar trebui, sau nu dăm cât ar trebui – sau nu facem lucrurile aşa cum ar trebui. Dacă este necesară cooperarea noastră, dăm noi greş? Pentru mulţi din cultură noastră, răspunsul pe care îl aud în ei înşişi este în mod inevitabil „da”. Ei nu fac niciodată suficient, nicăieri în niciun moment. Viaţă lor este bântuită de dezaprobare şi ruşine, căi bine bătătorite, care rareori îi lasă să se aventureze în bucurie.

Preoția care nu a existat niciodată

O întrebare recentă cu privire la „preoţia tuturor credincioşilor” a constituit o ocazie de reflecţie personală. Ce anume face ca preoţia tuturor credincioşilor să fie atât de importantă pentru gândirea protestantă? Ideea îşi are originea în Sfânta Scriptură:

„Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;… Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2:5; 9-10)

Sfântul Petru citează aici versetul din cartea Ieşirea 19:6, „Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!”

Poporul lui Dumnezeu ca o împărăţie de preoţi are aceeaşi vârstă ca şi Vechiul Testament însuşi. Totuşi, nu este preoţia imaginată de o bună parte a gândirii protestante. Pentru că preoţia universală nu înseamnă că în Hristos fiecare om devine propriul său preot.

Reforma protestantă a fost cea care a început să militeze pentru această „eliberare” de preoţia prin hirotonire.

Natura preoţiei este descrisă corect în Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ca fiind necesară pentru a „vesti în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric…” Inima preoţiei este rolul său de a aduce o jertfă lui Dumnezeu – este însăşi inima existenţei umane. Am fost creaţi să fim preoţi şi împăraţi ai creaţiei. Calitatea noastră de împăraţi ne este dată prin „stăpânirea” noastră asupra pământului (Facere 1:28). Natura preoţiei noastre este descrisă în Epistola către Evrei: „orice arhiereu este pus ca să aducă daruri şi jertfe” (Ev. 8:3). Noi aducem în dar „jertfa” laudei şi a mulţumirii: „Aşadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui.” (Evrei 13:15).

Rolul unui preot este de a aduce jertfe lui Dumnezeu. O jertfă sau un dar sunt unul şi acelaşi lucru. Cea mai importantă jertfă pe care o facem este să dăruim totul lui Dumnezeu, prin Hristos. Este recunoaşterea că tot ce avem, şi tot ce suntem vine de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu. Darul este însăşi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu. Această comuniune, această preoţie a fost sfărâmată la căderea omului, atunci când am ales să considerăm ordinea creată drept scop în sine.

Ce facem noi este o descriere mult mai exactă a ceea ce credem

Un prieten mi-a trimis o recenzie a cărţii „Liste bizantine: Erori ale catolicilor” scrisă de către Tia M. Kolbaba (Universitatea Illinois Press). Recenzia este scrisă de Elesha Coffman, editor asociat la Istoria creştină. Iată un fragment din recenzie care oferă o perspectivă interesantă:

Potrivit lui  Kolbaba, istoricii n-au studiat cu adevărat listele din cauza conţinutului lor neobişnuit: un  amestec de dezacorduri teologice, liturgice, şi aparent personale. Lista lui Keroularios acuză latinii, printre altele, că folosesc pâine nedospită în Euharistie, că mănâncă cărnuri necurate, că se rad [aceasta se referă la cler], că adaugă: „şi de la Fiul”, în Crezul de la Niceea (clauza „filioque”), că interzic preoţilor să se căsătorească, că permit episcopilor să poarte inele, că botează doar printr-o singură scufundare. Keroularios rezumă prin a spune,  „Prin urmare, dacă trăiesc astfel şi, slăbiţi fiind  de astfel de obiceiuri, îndrăznesc aceste lucruri, care sunt, evident, nelegiuite, interzise şi abominabile, vor putea fi  aceştia consideraţi incluşi de orice om cu gândire dreaptă în categoria ortodocşilor? Cred că nu.

În liste, putem vedea una dintre principalele diferenţe de mentalitate între Europa de Vest şi de Est.  Lucrările latine antieretice axate pe diferenţele doctrinare faţă de greci, îl determină pe Kolbaba să scrie: „Lucrurile pe care aceşti “romani” le fac – neconforme cu ceea ce cred şi predică-îi plasează în afara dogmelor.” Pentru  latini, practica, inclusiv Liturghia, este o ramură a dogmei şi, prin urmare, secundară; la greci, practica, fapta dă formă credinţei  şi, prin urmare, este de o importanţă supremă.

„Practica dă formă credinţei,” este un principiu frecvent citat de către erudiţi atât în Est cât şi în Vest, în formularea sa latină: Lex orandi, lex credendi. Această frază este corect tradusă astfel, „legea rugăciunii este legea credinţei.” Este o formulă utilizată în principal în dezbaterile privind practica liturgică – şi adesea numai cu referire la cuvintele din uzul liturgic. Lucrarea lui Kolbaba demonstrează un sens mai larg.

Credinţa creştină – precum şi întreaga viaţă a omului – este mult mai mult decât un set de idei la care subscriem. Nu este un lucru neobişnuit faptul că diferă credinţa noastră ideologică pe care o mărturisim faţă de ceea ce facem de fapt – şi nu doar din cauza ipocriziei sau incapacităţii noastre de a trăi conform cu ceea ce spunem că credem. Vieţile noastre sunt fundamentate mult mai mult în acţiunile şi activităţile noastre decât în ideile noastre. Ce facem noi este o descriere mult mai exactă a ceea ce credem. Lex orandi poate fi descrisă, de asemenea, ca lex vivendi ( „legea de a trăi”).

Aceasta este o bază importantă pentru a considera locul ascetismului – şi a tuturor disciplinelor spirituale – în viaţa creştină. A devenit ceva obişnuit în practica creştină modernă  ca ascetismul să fie disconsiderat – să fie privit fie ca o relicvă eronată a trecutului  sau ca fiind incompatibilă cu nevoile societăţii contemporane.

Este într-adevăr incompatibilă cu nevoile societăţii contemporane. În culturile noastre moderne cel mai bine slujim „nevoilor” altora prin a fi cât mai deschişi posibil la manipularea prin publicitate şi  multor zeităţi false care ne conduc viaţa noastră de zi cu zi. Desigur, acest fel de slujire nu va fi de ajutor în formarea creştină.

Eu am scris înainte de faptul că vieţile noastre moderne sunt trăite într-o manieră care este aproape imposibil de distins faţă de cea a celor necredincioşi. O cultură seculară ofera numai colţuri şi crăpături pentru practicarea religiei – şi nu este tulburată cât de puţin, atât timp cât religia „stă cuminte în banca ei.”

Păstrarea posturilor şi a sărbătorilor, a unei rânduieli zilnice de rugăciune, a unei discipline a milosteniei, a modestiei vestimentare şi a modestiei în acţiunile noastre sunt frecvent ignorate sau chiar necunoscute în lumea creştină contemporană. „De ce ar trebui să postim?” Este o întrebare comună adresată de către catehumeni, în Biserica Ortodoxă. Răspunsul nu pare evident în cultura noastră. Lista scurtă pe care am menţionat-o este doar o fracţiune din practicile normative aşteptate de la un creştin ortodox. Cultivarea pocăinţei ca o atitudine a inimii – o constantă amintire a numelui lui Dumnezeu – dreapta cinstire a sfinţilor şi experienţa vie a comuniunii  cu ei – se numără printre practicile care pătrund în mod corespunzător viaţa ortodoxă.

Examinate din afară – este posibil a sugera că astfel de practici nu sunt, în sine, necesare pentru mântuire. Dar, aş spune, că nici un stil de viaţă secular nu este necesar pentru mântuire ci poate foarte bine să o pună în pericol. Erorile cultivate pe modul de gândire secular costă deja naţiunea noastră viaţa a peste un milion de copii nenăscuţi în fiecare an (pentru a da doar un singur exemplu).

„Erezia”, ca un păcat ideologic, poate fi un pericol mai mic decât dispariţia practicilor tradiţionale ale credinţei creştine. Într-adevăr, ce contează ce crede un om secularizat?

De vreme ce credinţa ortodoxă există în lumea modernă, această mod secularizat de a vea lumea este  în mod corespunzător o provocare pentru Ortodoxie. Pretutindeni – inclusiv în ţările ortodoxe în mod tradiţional, cultura  modernismului trăieşte în vrăjmăşie cu practicile tradiţionale ale credinţei creştine. Presiunea pentru a adapta practicile de credinţă la stilul de viaţă contemporan este neîncetată. Într-adevăr, cu afluxul tot mai mare de convertiţi, Ortodoxia trebuie să  pună un accent major  pe practicile de zi cu zi ale vieţii creştine şi pe învăţarea lor (şi vorbesc ca un convertit).

Lex orandi trebuie să fie întotdeauna lex vivendi. Fără ele nu va fi nicio lex credendi.

Scuzele mele celor care au avut divergenţe  cu limba latină (sau nu au studiat-o). Listele Bizantine astăzi ar trebui să fie extinse foarte mult faţă de numele  original „erorile latinilor”: erorile oamenilor moderni depăşesc orice a fost înainte.

Dublul mister al Crucii Lui Hristos

Sfantul Grigorie Palama, în predica despre Preţioasa şi Dătătoarea de Viaţă Cruce(Omilia 11) face referire la ceea ce el numeste „îndoita taină” (dublul mister) a Crucii. El citează afirmaţia Sf. Pavel, „Lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume”(Galateni 6:14).

Prima taină este cuprinsă în negarea lumii de către noi – a doua taină este propia noastră negare. Acest mare sfânt vede de-asemenea că, Crucea întotdeauna a lucrat, chiar şi înainte de a se manifesta în istorie. Într-adevăr, el susţine că nimeni nu este mântuit în afara Crucii. Astfel, părăsirea oraşul său şi a tatălui pământesc de către Avraam,  în ascultare faţă de Dumnezeu, pentru a pleca într-un loc arătat lui de către Dumnezeu,  este primul mister al Crucii. Lumea a fost crucificată pentru Avraam. Lumea a fost răstignită pentru Avraam. Întâlnirea lui Avram cu Dumnezeu (cei trei îngeri) în Facere capitolul 18 este un exemplu citat de Sfantul Grigorie Palama ca aparţinând celei de a doua taine.

Taina lucrării Crucii de-a lungul timpului, şi în viaţa oamenilor ce cred în Dumnezeu ocupă o omilie de lungime mare, şi mult mai mare decât aş putea eu reproduce  în cursul  unei postări pe blog. Mulţi ar fi dispuşi să garanteze că există „ un principiu” al Crucii care să parcurgă istoria mântuirii, prin care să putem spune prin analogie că lumea este răstignită pentru cineva şi cineva este răstignit pentru lume. Aceasta este abordarea modernităţii. Analogiile sunt doar simple idei, jocuri intelectuale.

Afirmaţia Sf. Grigorie, totuşi, este mult mai realistă. Similară cu abordarea altor părinţi ai Bisericii, asemenea lucrări ale tainelor nu sunt jocuri intelectuale sau simple analogii. Ele sunte tainele lucrării de mântuire al Lui Dumnezeu, în care timpul este depăşit. Crucea lucrătoare în viaţa lui Avraam nu este alta decât Crucea Lui Hristos. Crucea lucrătoare în viaţa lui Moise (ca de exemplu în înfrângerea lui Amalec) nu este doar o umbră înaintea Crucii, o realizare literară, ci este Crucea însăşi, depăşind istoria şi manifestând victoria Lui Hristos de-a lungul timpurilor.

Noi percepm istoria ca pe o înlănţuire de cauze şi efecte. Ceea ce se întâmplă acum trebuie să aibă o cauză care a avut loc cu ceva timp înainte. Aceasta percepţie este probabil folositoare dacă lumea funcţionează ca o masă de biliard. Totuşi, nici măcar fizica nu gândeşte în felul acesta. Mult mai puţin, credinţa creştinilor ar trebui să fie legată de asemenea modele depăsite ale universului. Cu mult timp înainte ca fizicienii să dezlege un concept newtonian pur al realităţii, Biserica a proclamat puterea transcendentă a lucrării Lui Dumnezeu. Nelimitată de spaţiu şi timp, a fost totuşi vădită în toate timpurile şi locurile.

Una dintre slabiciunile lumiii moderne constă în literalismul său. Literalismul (într-unul dintre sensurile cuvântului) poate descrie un anumit eveniment, dar în general tinde să definească evenimentul ca independent şi relevant doar prin caracterul său istoric. Asemenea literalism este dubu dimensional: este plat.

Lumea în care trăim, în special lumea creată de Dumnezeu nu este plată. Există adâncimi  şi straturi şi conexiuni care duc la mai multe adâncimi şi straturi şi conexiuni. Evangheliile sunt un exemplu particular al acestei realităţi. Caracterul literar al Scripturii, cu prefigurările, tipurile şi alegoriile sale, etc., sunt mai mult decât o formă interesantă a literaturii. Conform credinţei învăţate din Scriptură şi admisă în viaţa Bisericii şi în învăţăturile părinţilor, acest „caracter literar” este, de asemenea, propiul caracter al realităţii.

Crucea Lui Hristos este într-adevăr un eveniment istoric – dar multe alte evenimente (precum multe enumerate de Sf. Grigorie Palama) întruchipează Crucea şi găsesc puterea Crucii prezentă în lăuntrul lor. Sf. Pavel vorbeşte despre Cruce în această manieră. Când a descris lumea ca fiind crucificată pentru el, şi el însuşi pentru lume – el merge mult mai departe decât o descriere literară a evenimentelor despre o singură zi, despre o singură cruce de lemn susţinând trupul crucificat al unui singur om. Pentru Sf. Pavel întreaga lume este răstignită pe Cruce într-o manieră care transcende  în mod clar  percepţia figurativă. În aceeaşi manieră Sfântul Pavel se descrie pe sine răstignit, iar într-o manieră care transcende percepţia figurativă.

Dacă „ Mielul a fost înjunghiat de la întemeierea lumii” ( Apoc. 13:8), atunci Crucea a fost de la întemeierea lumii. Cei a căror vedere asupra lumii nu poate permite asemenea realităţi nu vor putea urma mărturia creştină a Scripturii. Ceea ce este real va fi retrogradat în imaginar sau figurativ. Viaţa în credinţă devine un exerciţiu al minţii şi Crucea doar o actiune simbolică (într-o asemenea viziune asupra lumii, are nevoie să fie mai mult?).

În schimb trăim într-o lume în care Scripturile mărturisesc –  o lume în care Crucea are adâncimi peste adâncimi  şi straturi peste straturi. Realitatea mărturiseşte realitatea morţii şi a învierii Lui Hristos, înfrângerea sa asupra pacatului şi morţii. Conţine victoria pe care o avem întru Hristos. Ne însemnăm cu această victorie. Proclamăm această victorie prin crucea pe care o purtăm. Descoperim Crucea ca fiind „arma păcii”.

Descoperim misterul Crucii lucrând în jurul nostu – în dublul său mister – răstignind lumea pentru noi – şi pe noi pentru lume.

14 Septembrie marchează Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci în calendarul iulian revizuit.

(La Biserica Sf. Vasile cel Mare, mai nou Biserica Sfintei Cruci si a Sf. Vasile cel Mare de pe Calea Victoriei din Bucureşti se gaseşte racla descoperită  cu Lemnul Sfintei Cruci, acolo unde se afla si moastele Sfantului Ioan Botezatorul, Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, ale Sfintilor Trifon, Teodor Tiron, Elefterie, Haralambie si Paraschevi. )

Moartea lui Hristos – Viaţa omului

Cineva într-un comentariu recent a pus o întrebare fundamentală cu privire la credinţa creştină: De ce credem că Hristos a trebuit să moară? Care este scopul morţii sale pe cruce?

Premize

O parte din nedumeririle care însoţesc întrebarea vin din experienţa lui Mary K., care a vorbit altora despre ispăşirea păcatelor, doctrină care se bazează mult pe mânia şi pedeapsa Lui Dumnezeu. (Parafrazez şi rezum.)

Am păcătuit (atât noi înşine cât şi Adam şi Eva) – Dumnezeu ne-a pedepsit.

Dumnezeu l-a trimis pe Hristos care a primit pedeapsa în locul nostru. Acum doar prin credinţă în Hristos putem scăpa de pedeapsa pe care o meritam. Împreună cu aceasta sunt numeroase întrebări în legătură cu sângele lui Hristos. Cum ne va curăţa de păcat?

Cu siguranţă o asemenea întrebare poate fi dezbătuta prin scrierea unei cărţi întregi. Aici putem da un răspuns care să fie cât de cât de o mărime acceptabilă pentru cititori. Cei care cred că ar fi trebuit să discutăm mai vast despre un lucru sau altul trebuie să fie răbdători. Mi se pare că discuţia are de-a face cu imaginile principale folosite pentru a înţelege atât ce este în neregulă cu umanitatea şi creaţia (păcatul) cât şi cu Moartea şi Învierea lui Hristos prin care Mântuitorul ne salvează şi ne vindeca. Dacă ar exista un singur mod de a vorbi despre acest lucru, atunci întrebarea nu ar mai fi fost pusă.

Adevărul este ca Sfânta Scriptură, inclusiv în cadrul operei unui singur scriitor, foloseşte multe imagini  pentru a descrie ce a făcut Hristos pentru mântuirea lumii. Unele dintre aceste imagini sunt doar analogii sau metafore utile, altele par a avea un caracter mai “literal” – deşi nu găsim nicăieri o formă definitiva care să le asemene.

Aş vrea  deasemenea să adaug un cuvânt introductiv pentru cititorul care a adresat întrebarea în legătură cu limbajul Sfintei Scripturi. Deşi mulţi creştini sunt de acord că  Scriptura este “insuflată de Dumnezeu”, aceasta nu înseamnă că fiecare afirmaţie din Scriptură ar trebui citită literal. Sunt numeroase versete care sunt citite în mod figurat, metaforic şi invers. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură nu poate fi citită fără ajutor şi fără ghid. Mereu a fost aşa. Din acest motiv, când este citită într-un mod creştin, Sfânta Scriptură ar trebui să fie citită de creştinii care au fost învăţaţi s-o citească în spiritul Sfintei Tradiţii (a Sfinţilor Părinţi de fapt).

În această privinţă interpretarea Sfintei Scripturi diferă foarte mult de la o Biserică la alta, ea fiind şi motivul major de diviziune în ultimii 500 de ani. O mare parte a ceea ce s-a discutat la comentarii au fost exemple de interpretări creştine, moderne şi fundamentaliste. Ceea ce vreau să fac mai jos este să vă prezint gândirea Bisericii Ortodoxe în această problemă.

Problema

Ce se întâmpla cu umanitatea şi creaţia astfel încât să avem nevoie de totul de la Dumnezeu? Ce este păcatul?

La cel mai esenţial nivel – păcatul reprezintă moartea. “Pentru că plata păcatului este moartea” (Epistola către Romani 6, 23). Faptul că murim nu este o pedeapsă de la Dumnezeu  dar este rezultatul ruperii comuniunii cu El. Dumnezeu este viaţa şi singura sursă a vieţii.  Lumea creată, inclusiv umanitatea, nu au viaţă în sine, viaţa nu este în mâinile şi în puterea noastră.. Mai degrabă, viaţa este un dar de la Dumnezeu. Nu numai viaţa noastră este un dar de la Dumnezeu dar şi existenţa noastră şi existenţa a tot ceea ce este. Dumnezeu este Creatorul nostru. Sfânta Scriptură spune: “Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 23).

Cartea Facerii ne prezintă viaţa lui Adam şi a Evei în care putem observa neascultarea lor faţă de Dumnezeu. El i-a avertizat: “Nu mâncaţi fructul din pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci în ziua în care vei mânca, vei muri negreşit”.

Mulţi comentatori contemporani ai Sfintei Scripturi au fost atenţi la faptul că Dumnezeu nu a spus:” În ziua în care vei mânca din pom, te voi ucide, “dar” în ziua în care vei mânca din el vei muri”. Mai degrabă ni se spune:” Căci nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucura de nimicirea celor vii. ” (Înţelepciune 1,13)

Sfântul Atanasie explică faptul că atunci când omenirea a ales să rupă relaţia sa cu Dumnezeu (prin neascultare) ne-am desprins de sursa de viaţă. Cu toate aceste Dumnezeu nu ne-a luat viaţa (El nu ia înapoi darurile pe care le oferă), dar noi înşine am ieşit din ea, şi aşa vom şi muri. Noi nu murim numai din punct de vedere fizic, ci în noi este în desfăşurare un proces al morţii. Sfântul Pavel vorbeşte despre acest proces ca despre „corupţie”.

Această mişcare de la şi către moarte se descoperă în multe lucruri rele din vieţile noastre. Ne rănim şi ne ucidem unii pe alţii. Noi rănim şi distrugem creaţia. Suntem slabi şi uşor robiţi de lucruri, cum ar fi drogurile şi alcoolul. Suntem dominaţi de lăcomie, invidie, pofta, mânie, etc., iar în această problemă nu ne putem ajuta deoarece nu avem viaţa în noi înşine. Doar Dumnezeu ne poate da adevărata viaţă care ne poate face bine.

Răspunsul

Mai presus de toate trebuie să ne amintim că “Dumnezeu este un Dumnezeu bun şi El iubeşte omenirea”. Auzim aceasta clar în Sfânta Scriptură: ”Dumnezeu este iubire” (Întâia Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4, 8) şi “Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru că tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Evanghelia după Ioan 3, 16).

Auzim aceasta în cuvintele Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur:

“Tu (Doamne) ne-ai adus intru fiinţa din nimic şi atunci când am căzut, Tu ne-ai ridicat din nou. Tu nu ai încetat a face totul până ne-ai dus la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta care va să vină”

Acest Dumnezeu bun care iubeşte omenirea nu este un Dumnezeu furios. El nu este un Dumnezeu răzbunător. El nu ne doreşte răul şi nu vrea să ne pedepsească pentru căderea noastră. Deşi Sfânta Scriptură foloseşte aceste imagini, Părinţii Bisericii au fost insistenţi în înţelegerea faptului că acest limbaj este figurativ şi nu ar trebui să fie înţeleas literal. De exemplu, Sfântul Antonie spune:

“Dumnezeu este bun şi nu este limitat de nicio patimă. El nu se schimbă. Astfel, cineva care crede că e rezonabil şi adevărat să afirmăm că Dumnezeu este neschimbător, se poate întreba de ce, în acest caz, este posibil să se vorbească despre Dumnezeu că se bucura de cei buni şi arată milă faţă de cei care-L slăvesc şi, de asemenea, să se vorbească despre un Dumnezeu care nu îi asculta pe cei răi, şi se mânie pe păcătoşi.

Pentru aceasta trebuie să răspundem că Dumnezeu nici nu se bucură şi nici nu se supără, pentru că a te bucura şi a fi supărat sunt patimi; nici nu se lasă ademenit de darurile aduse de către cei care Îl slăvesc, pentru că aceasta ar dovedi că Dumnezeu este influenţat de plăcere.

Nu este corect ca Divinitatea să simtă plăcere sau neplăcere în funcţie de faptele omului. El este bun, şi El dă numai binecuvântări şi niciodată nu face rău, rămânând mereu acelaşi. Noi oameni, pe de altă parte, dacă vom rămâne buni prin asemănarea cu Dumnezeu, suntem uniţi cu El, dar dacă am devenit răi prin neasemănare suntem separaţi de El. Trăind în sfinţenie ne lipim de Dumnezeu, dar devenind răi Îl facem duşmanul nostru.

Aceasta nu înseamnă că mânia Lui creşte în mod arbitrar, dar  păcatele noastre sunt cele care împiedică ca Dumnezeu să strălucească în noi şi astfel ne expunem torturii demonilor.

Şi dacă prin rugăciune şi fapte de milostenie câştigam eliberarea fata de păcatele noastre, acest lucru nu înseamnă că L-am câştigat pe Dumnezeu şi L-am făcut să se schimbe, ci doar  că, prin acţiunile şi întoarcerea noastră la divinitate, ne-am vindecat răutatea şi încă o dată ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu.

Astfel, a spune că  Dumnezeu Îşi întoarce faţa de la păcătoşi este ca şi cum ai spune că soarele se ascunde de cei orbi.”

Există mulţi creştini care citesc Sfintele Scripturi în feluri diferite – dar cred că nu ascultă de părinţii Bisericii şi interpretează Sfintele Scripturi potrivit opiniilor proprii. În acest sens, cred că ei greşesc şi nu ar trebui ascultaţi.

Acest Dumnezeu bun, singurul Domn şi dătător de viaţă, a avut milă de noi când am căzut şi am fost supuşi morţii şi corupţiei. Din milostivirea Să, El a trimis pe singurul Fiu al Său, care a devenit unul dintre noi – luând natura noastră umană asupra Sa. Unindu-ne cu El, a trăit o viaţă fără de păcat (pentru că El este Viaţa), şi ne-a învăţat prin cuvânt şi faptă bunătatea Lui Dumnezeu, şi ne-a învăţat să devenim ca Dumnezeu prin iubirea duşmanilor noştri.

Dragostea Lui a fost atât de mare încât a extins-o dincolo de mormânt. El a acceptat moartea pe Cruce, suferind ura şi faptele rele ale celor din jur.

Cu cât ne apropiem de moartea lui Hristos pe Cruce, este necesar să ne întrebăm, „De ce moarte?”

Există mai multe meditaţii cu privire la moartea lui Hristos. meditaţii care Îl văd că Mielul pascal sacrificat pentru noi, că „Şarpele ridicat în pustie,” şi altele. Aici apare ispita şi creştinii caută să explice moartea lui Hristos, prin compararea ei la propria lor înţelegere greşită a lucrurilor. Pentru că nu umbra lucrurilor viitoare (Vechiul Testament), va interpreta lucrurile ce vor să vină – ci mai degrabă realitatea (Noul Testament) este cea care interpretează umbra. Moartea lui Hristos dă sens fiecărui tip, prefigurare sau imagine a morţii pe care o găsim in Vechiul Testament.

Astfel, este mai corect să spunem că Mielul pascal din vremea lui Moise este ca jertfa lui Hristos, mai degrabă decât să spun ca jertfa Lui este că cel care a venit înainte. Aşa cum Hristos a spus lui Moise şi Proorocilor, „Acestea sunt cele mărturisesc despre Mine” (Evanghelia după Ioan 5, 30).

Una dintre imaginile cele mai frecvente şi de mare ajutor în Scriptură şi în scrierile Părinţilor Bisericii este imaginea unirii lui Hristos cu umanitatea. Hristos S-a întrupat, luând la Sine natura noastră umană. El a devenit ceea ce noi eram, dar fără de păcat. Această unire ar trebui să fie înţeleasă mai mult într-o manieră metaforică. Hristos la propriu şi cu adevărat a devenit om. Umanitatea Lui nu a fost o creaţie nouă, dar el a luat trup din “Fecioară Maria”. El a devenit părtaş al umanităţii noastre.

Devenind părtaş al umanităţii noastre, Hristos a deschis calea pentru noi de a deveni părtaşi la divinitatea Să. „Pentru că aşa cum este Acela, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” (Întâia Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4, 17). Sfântul Pavel foloseşte acest limbaj şi în explicaţia lui în legătură cu Taina Sfântului Botez:

“Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, intru moartea Lui ne-am botezat? Aşadar, prin botez ne-am îngropat cu El în moarte, pentru că, aşa cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm intru înnoirea vieţii;  că dacă una cu El ne-am făcut  prin asemănarea morţii Lui , atunci una vom fi şi prin aceea a învierii Lui, cunoscând noi această, anume ca omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, aşa încât trupul păcatului să fie nimicit, pentru că noi să nu mai fim înrobiţi păcatului; (Epistola către Romani 6, 3-6)”.

Această imagine este des întâlnită la Sfântului Pavel:

“M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc intru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m-a iubit şi pe Sine Însuşi S-a dat pentru mine. (Epistola către Galateni 2, 20).

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ; căci voi aţi murit, iar viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsa’n Dumnezeu. Când Hristos, viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta intru slava. (Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni 3, 1-4)”

Aceste lucruri au sens doar pentru că Însuşi Hristos S-a unit cu noi, şi noi cu El. Noi suntem uniţi cu moartea şi învierea Sa, în credinţa noastră şi în Botezul nostru. Noi devenim un singur trup cu Hristos. Am devenit cu adevărat o parte a Trupului lui Hristos

Şi asta merge la inima răspunsului întrebării adresată: de ce a murit Hristos?

Hristos a murit pentru că noi eram morţi. Am fost prinşi în moartea fără viaţă a păcatului (care duce la corupţie şi la moarte fizică, de asemenea). Hristos este Dumnezeu care a venit să ne salveze de la închisoarea păcatului şi a morţii. El a devenit ceea ce noi suntem pentru că noi să putem ajunge ceea ce El este. Am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu , dar păcatele noastre ne-au stricat.

Noi nu am moştenit o vină şi o sancţiune juridică de la Adam şi Eva, am moştenit o lume dominată de moarte. Într-o astfel de lume ne-am comportat că robi ai păcatului şi am căutat să trăim fară de Dumnezeu, care singur este Viaţa. Numai Dumnezeu ne poate salva din locul în care singuri ne-am închis. Hristos intră în moarte. Hristos intră în iad şi ne face o cale pentru că noi să-L urmăm în viaţa adevărată.

În viaţa noastră actuală, această viaţă adevărată este prezentă în noi în multe feluri. În primul rând, este făcuta prezenta în cunoaşterea noastră de Dumnezeu.” Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Evanghelia după Ioan 17, 3). Noi cunoaştem pe Dumnezeu şi avem o relaţie adevărată şi o comuniune cu El. De asemenea, avem în noi puterea de a birui păcatul. Acest lucru este uneori rezultatul ascultării de poruncile lui Hristos, şi, după voia lui Dumnezeu este uneori rezultatul vindecării fizice în trupurile noastre (şi rezultatul minunilor în creaţie – Epistola către Romani 8, 21).

“Iar dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Sau Care locuieşte în voi”(Epistola către Romani 8:11).

Adevărata viaţă a umanităţii este o viaţă în comuniune. Este comun în lumea modernă să ne gândim la noi înşine numai ca persoane fizice separate. Dar Scriptură şi învăţătura Bisericii dau mărturie despre o viaţă în comuniune, la care toţi participăm. Astfel, ce se întâmpla cu unul dintre noi ne afectează pe toţi. Această comuniune este de asemenea, o parte importantă a vieţii noastre spirituale şi a mântuiri noastre. Biserica, în special, este locul în care creştinii trăiesc viaţa lor în comuniune.

Această viaţă în comuniune este, de asemenea, locul unde am ajuns să înţelegem versetele care fac referire la „sângele lui Hristos” (deoarece aceasta a fost o parte din întrebările puse).

Sângele Său are mai multe semnificaţii. Este moartea Lui, „viaţa Lui vărsata pentru noi.” Este, de asemenea, viaţa Lui oferită noua prin Jertfa Trupului şi Sângelui. Sângele Lui ne curăţeşte – aşa cum şi Sfântul Botez ne curăţeşte – pentru că moartea Lui distruge moartea şi înnoieşte întreaga creaţie. Există multe legături între imaginea de sânge din Vechiul Testament şi sângele lui Hristos din Noul Testament. Cu toate acestea, aceste legături pot deveni uşor detaliate şi putem pierde din vedere moartea lui Hristos prin care a desfiinţat moartea şi ne-a oferit viaţa veşnică.

Există mai multe voci din întreaga lume creştină care alcătuiesc o pleiadă nebună de confuzii. Confuzia şi contradicţia sunt rezultatul doar a celor care ascultă de un profesor şi apoi de altul. Nimeni nu va ajunge la adevăr pe o astfel de cale.

În schimb vă sfătuiesc pe toţi să experimentaţi viaţa Bisericii. Să vă botezaţi şi să rămâneţi în Biserică. Să ascultaţi un preot evlavios, care trăieşte după Sfintele Scripturi şi respectă părinţii Bisericii. Cei care au construit imperii private şi predică fără a se supune nimănui altcuiva decât lui Dumnezeu, sunt impostori şi trăiesc în iluzii. Ei sunt contradicţii care aşteaptă să se întâmple.

Nicio biserică, inclusiv Biserica Ortodoxă, nu există fără contradicţii. Dar contradicţiile pot fi explicate şi disciplinate. Adevărata învăţătură poate fi găsita în viaţa trăită în unire cu Domnul Înviat.

Un cuvânt scurt despre mânie şi furie

Cred că aceste cuvinte sunt atât de încărcate şi de periculoase încât trebuie să fie utilizate rar şi doar cu prudenţă şi atenţie.

Ura, mânia şi furia sunt, în general, utilizate în mod păcătos de fiinţele umane şi majoritatea oamenilor sunt adânc răniţi de folosirea lor. Cei care predică folosind astfel de termeni sunt părtaşi ai unui abuz spiritual şi ar trebui să se oprească.

Dacă cineva care învaţă sau predică Evanghelia creştină, nu poate face acest lucru fără a face referire la aceste cuvinte, atunci cred trebuie să se oprească, să se roage şi să vadă dacă nu există ceva fundamental în neregulă cu înţelegerea lei.

Nu încerc să elimin aceste cuvinte din Sfânta Scriptură ci doar încerc să spun că sunt utilizate excesiv de cei ce le citesc. Imaginează-ţi că explici Sfânta Evanghelie unui copil de patru ani. Va înţelege greşit copilul conceptul de mânie a lui Dumnezeu? Sunt destul de sigur de asta.

Nu am găsit adulţi să fie atât de maturi din punct de vedere emoţional. Sper că provocarea mea cu privire la aceste imagini (de pe blogul şi în scrierile mele) sunt o ocazie pentru alţi creştini, în special ortodocşi, de a se gândi mai bine la aceste cuvinte puternice. Dacă vom face acest lucru, atunci voi fi făcut puţin bine.

Desigur, Scriptură şi Sfinţii Părinţi foloseau imaginea furiei şi a mâniei, în general cu înţelegerea faptului că o astfel de furie sau mânie este o expresie a unui aspect al iubirii lui Dumnezeu şi nu un rezultat creat de Dumnezeu pentru faptele noastre.

Un exemplu comun este dubla semnificaţie a focului – în care acesta este atât căldură şi lumina, cât şi purificare şi iluminare. Desigur, cuvintele „mânie” şi „furie” sunt rareori folosite cu subtilitate de cei mulţi care predică sau predau şi, în acest sens, ei pot susţine ceea Evangheliile n-o fac.

Este posibil să abordăm Evanghela chiar şi fără folosirea cuvintelor “mânie” şi “furie”. Sfântul Ioan foloseşte cuvântul “mânie” o singură dată în Evanghelia sa.  Mânia nu este o parte integrantă şi necesară a teologiei crucii. Pentru a arăta contrariul ar trebui să metaforizam noţiunea de dogma. Dacă nu sunteţi de acord, discutaţi cu Sfântul Ioan.

Concluzie

Mă rog ca acest răspuns să îi fie de folos cititorului care a pus întrebarea. De asemenea îmi cer scuze acelor cititori care au fost răbdători cu mine în postarea acestui răspuns ce apare la sfârşitul unei săptămâni ocupate. Fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor harul de a auzi  Sfânta Evanghelie.

Ziua în care Pământul s-a oprit!

Creştinii Ortodocşi sunt în pregătire de două săptămâni pentru Praznicul Adormirii Maicii Domnului, ziua care marchează moartea Maicii lui Dumnezeu. Cei cărora astfel de sărbători le sunt străine, nu înţeleg la ce ne referim noi ortodocşii – şi susţin că este o simplă sărbătoare închinata Fecioarei Maria, şi asta pentru că nouă ne place acest lucru.

Atitudinile frivole nu reuşesc să priceapă adâncimile tainei mântuirii noastre. Adormirea Maicii Domnului reprezintă una din multele căi prin care putem pătrunde acesta taina – care de fapt este Hristos – mântuirea lumii.

Viaţa creştină, aşa cum ne învăţa Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţi, îşi are baza în misterul şi realitatea comuniunii. Noi nu suntem singuri pe lume, nici nu existam doar ca o adunare de oameni. Vieţile noastre sunt o comuniune de vieţi. Noi ne împărtăşim unii altora într-un fel care pătrunde adâncul fiinţei noastre. Eu sunt unic şi totuşi sunt în acelaşi timp copilul lui Jim şi al lui Nancy. Deşi eu sunt unic, mare parte din ceea ce sunt şi ceea ce am, este viaţa şi cultura lor, şi viaţa generaţiilor de fiinţe umane dinaintea mea – nu doar a rudelor din punct de vedere genetic – ci a intregii umanităţi.

Fără o astfel de înţeleger (conştienţi sau inconştienţi fiind), nu putem să iubim aşa cum ar trebui şi nu vom putea trăi aşa cum ar trebui să trăim. Viaţa ta este viaţa mea; aşa să ne ajute Dumnezeu.

Credinţa că Dumnezeu a devenit om prin Întruparea lui Iisus Hristos, nu ar avea sens şi valoare în afara realităţii vieţii înţeleasă ca şi comuniune. Acest lucru este  esenţial, precum Crezul mărturiseşte, „S-a Întrupat din Fecioară Maria şi S-a făcut Om”.

Pântecele Fecioarei nu a fost un simplu „spaţiu împrumutat” în care Dumnezeu s-a sălăşluit până la naştere, ci este în acelaşi timp acel loc şi acea sursă prin care Dumnezeu „S-a întrupat din Fecioara Maria”.

Există mai multe relatări teologice despre Iisus Hristos şi lucrarea Sa de mântuire care se concentrează aproape numai pe ideea că Iisus Hristos este Cel ce S-a jertfit pe Cruce pentru plata păcatelor noastre. Această idee tinde să se argumenteze prin ea însăşi. Nu exista nici o legătură esenţială intre naşterea Lui Iisus Hristos dintr-o Fecioară şi jertfirea lui Hristos pe Cruce ca plată pentru păcatele noastre. Nici Fecioara însăşi nu mai are în acest caz nici o legătură fiinţiala cu actele de mântuire ale lui Dumnezeu, aşa cum ne-a fost nouă relatate în Sfânta Scripturi. Astfel aceia care proclamă fecioria ei în acest caz, o fac doar pentru că aşa spune Scriptura –  nu pentru că înţeleg adevăratul rol pe care ea o are în mântuirea noastră a tuturor.

Cu toate acestea, mântuirea noastră nu este realizată printr-o plată (chiar dacă imaginea acestei plăţi apare în Sfânta Scriptură). Toate învăţăturile referitoare la Hristos din Sfânta Scriptură vorbesc despre mântuire prin unirea cu El, prin adevărata comuniune înăuntrul vieţii Lui. Întruparea Lui devine astfel parte din lucrarea de restaurare a comuniunii omului cu Dumnezeu. El devine părtaş al vieţii noastre, ca noi să fim părtaşi ai vieţii Lui. Această realitate este foartă clară în faptul că Dumnezeu nu numai că vine să locuiască printre noi, ci vine să facă acest lucru ca om, luând naştere din Fecioara Maria. El devine „carne din carnea ei şi os din oasele ei” (Fc 2:23). Şi iar, o altă imagine: „Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. ” (Lc. 2:35 ). Maria este unită cu Hristos trupeşte şi în mod tainic şi sufleteşte.

Rolul ei în mântuirea lumii (prin unirea cu Hristos) este atât de profund încât a fost profeţit în primele capitole din Geneza (Fa. 3:15). Ea şi naşterea feciorelnica, sunt prefigurate în mod repetat, pe parcursul Vechiului Testament (cum mărturisesc Sfinţii Părinţi). Exista un cântec de laudă, cântat în timpul înscăunării unui episcop care face referire la doar o mică parte din aceste prefigurări, astfel:

Profeţii din vechime odinioară te-au proorocit,
Vas Ales, Stâlp, Tămăduitoare, Arcă,
Sfeşnic, Masa cea Dumnezeiască, Munte Umbrit,
Cădelniţa de aur, Poarta cea de netrecut,
Şi tronul Împăratului,
Pe tine te-au proorocit Profeţii din vechime.

Poate că cea mai mare colecţie de astfel de referiri pot fi găsite în Acatistul Maicii Domnului, închinat ei în secolul al – 6 – lea. Aceste prefigurări şi deasă lor folosire de către Sfinţii Părinţi decurg din înţelegerea fundamentală a mântuirii ca şi comuniune.

Astfel, ea, ca Mamă a lui Dumnezeu, aparţine lui Hristos. Ea aparţine Lui ca Vas Ales cu mană cerească (ea este Vasul care a ţinut în el Pâinea Vieţii). Ea aparţine Lui aşa cum mugurii aparţin toiagului lui Aaron, care au dat roadă (naşterea Lui din sânul ei feciorelnic, este ca viaţa care izvorăşte din toiagul lui Aaron lipsit de viaţă); ea este tabla aşa cum Hristos este cuvântul inscripţionat pe aceasta; ea este sfeşnicul aşa cum Hristos Însuşi este lumina, etc.

Aşa cum Crezul ne spune, Hristos S-a îngropat şi a Înviat a treia zi după Scripturi. Asta nu înseamnă „în conformitate cu scrierile Evangheliei”, ci „în conformitate cu Scripturile Vechiului Testament” (vedem în primul rând 1 Corinteni 15:3).

Prin ochii Sfinţilor Părinţi şi a Tradiţiei Bisericii, începem să vedem că, în conformitate cu Scripturile sunt mai mult versete care vorbesc de naşterea feciorelnică a Macii Domnului decât cele care se referă la jertfă lui Hristos pe Cruce ca plată pentru păcatele noastre. Evanghelia dăruita noua conţine o înţelegere globală a mântuirii şi firul ei istoric, şi explică acest lucru încet pas cu pas până la sfârşit.

Unirea cu trupul Maicii Domnului este unirea cu umanitatea noastră – de fapt cu toată creaţia. Hristos ia toată creaţia cu Sine în procesul mântuirii, purtând-o cu El de la moarte, în Iad şi apoi la viaţă, înviind-o cu El a treia zi din nou. Astfel, cum Sf Apostol Pavel spune:

„Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru că, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.”  (Romani 6:4-6).

Aceste observaţii cu privire la moartea şi învierea în contextul Botezului, în care „am fost uniţi,” au sens doar în înţelegerea mântuirii ca şi comuniune.

Moartea Mamei lui Dumnezeu (pentru că Cel care S-a născut din ea este Dumnezeu adevărat şi om adevărat) prăznuită în Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, este ceva ce priveşte întreaga creaţie. Întruparea acesta nu s-a întâmplat doar pentru a fi o simplă încarnare din sânul Fecioarei, ci pentru a se uni cu întreaga creaţie. Şi aşa creaţia însăşi „Suspină şi suferă” pentru că aşteaptă desăvârşirea  mântuirii noastre.(Romani 8). Sau cum Biserica cântă:

„De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc; ceea ce eşti biserică sfinţită şi răi cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău – scaun l-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, mărire ţie!”

Adormirea ei este într-adevăr, o zi în care Pământul s-a oprit

Pentru că Maica noastră a tuturor trece de la moarte la viaţă.