Un tânăr îşi imaginează că greşelile pe care le face sunt, cu mai mult efort, lucruri pe care le va corecta. Un bătrân ştie mai bine. Greșelile pot fi o sursă de smerenie sau o sursă de regret dureros. E de preferat să fie mai degrabă o sursă de smerenie. Mă întreb dacă acest lucru este motivul pentru care viaţa duhovnicească nu este populată de tineri înţelepţi. Dacă eşti tânăr şi sfânt, eşti probabil un martir. Tradiţia preţuieşte bătrânii şi nu doar pe bătrânii purtători de duh care populează admiraţia uimitoare a celor ce vor să devină sfinți. Tradiţia preţuieşte bătrânii.
Săptămâna trecută am stat la masă într-un azil, înconjurat de bătrâni în scaun cu rotile. Enoriaşa pe care venisem s-o vizitez era prinsă într-un joc de bingo. Am decis să mă alătur ei. Ceea ce părea punctul culminant al zilei, o activitate specială pentru locuitorii casei, părea un pic obositoare pentru mine. Se strigau numerele şi frecvent trebuiau să fie repetate de câteva ori. Am încercat să comport ca unul dintre ei, pentru ca jocul de bingo să fie maxima bucurie a după-amiezii mele. Am pierdut şi am fost puţin dezamăgit.
O întrebare a fost pusă în ultimele comentarii despre pacienţii cu Alzheimer. Să devii victima demenţei este desigur un gând înfricoşător. Dar cred că mulţi dintre tineri trebuie doar să ia în considerare doar realitatea simplă a îmbătrânirii.
Enoriaşa mea de la casa de bătrâni este o femeie interesantă. O împărtăşesc în fiecare săptămână. E mereu veselă. Cu câţiva ani în urmă, s-a împrietenit cu un domn evreu la azil şi, prin prietenia lor, l-a adus la Hristos. L-am botezat la azil şi de câţiva ani îl împărtăşeam împreună cu ea. El a adormit anul trecut şi mi-e dor de el.
Există puţine probleme morale însemnate în rutina unui azil. A fi bun şi răbdător cu oamenii din jurul tău ar părea a fi cea mai mare problemă. Am observat în vizitele mele nişte oameni care nu numai că sunt nefericiţi, ci nefericirea lor o împărtăşesc si cu alţii. Este o situaţie foarte dificilă.
Există un cântec al lui Paul Simon pe albumul sau Bookends:
Prieteni vechi. Prieteni vechi.
S-au aşezat pe banca din parc ca nişte cărţi …
… Cât de ciudat este să am 70 de ani.
Râd acum. Când am auzit acest cântec la 20 de ani, vârsta de 70 de ani părea atât de îndepărtată şi de dureroasă. Acum mai sunt doar 7 ani şi nu-i simt mai departe de ziua de mâine. Ce o să fac pe banca mea din parc?
Asemenea întrebări par a fi destul de departe de tineri, dar numai pentru că nu sunt bătrâni. Din ce constă viaţă spirituală? Cu câţiva ani în urmă, am scris o serie de articole care pun în dubiu noţiunea de „progres moral”. Am avut intenția să fie reflecţiile unui om mai în vârstă (eu), dar şi o critică teologică a unor modernisme care au găsit un cuib ciudat în gândurile noastre. Cultură noastră este un cult al tinereții. Tot ceea ce este tânăr este sărbătorit că fiind bun şi normal. Cuvintele „proaspăt”, „nou”, „interesant”, „energic” sunt încărcate cu valori pozitive. Văd că bătrânii arată ca nişte proşti când adopta moda şi noţiunile nepoţilor lor.
Cultura noastră îşi imaginează că progresul este medicament pentru toate lucrurile. Trecutul trebuie uitat, curăţat şi înlocuit. Aceeaşi imagine a găsit o modalitate de a se însuşi şi în mentalitatea noastră teologică. Am scris că nu există un progresul moral. N-am vrut să neg că țintim spre Dumnezeu şi către îndumnezeire. Sfântul Pavel însuşi a vorbit despre „uitarea celor ce sunt în urmă…” (Flp. 3, 14). Intenţia mea a fost să curăț progresul nostru duhovnicesc de ipotezele progresului secular. Noi nu construim nimic în viaţă noastră spirituală, pentru că nimic nu este static. Nu stabilim un lucru şi apoi ne mutăm la următorul. În acest fel, nimic din viaţă spirituală nu este „trecut”; totul devine prezent.
Dacă vizitaţi un loc ca Muntele Athos, observaţi nu doar prezenţa bătrânilor, ci şi un mod de viaţă care arată vechi, chiar şi atunci când rolurile sunt ocupate de tineri. Tinerii învaţă să trăiască ca şi cum ar fi bătrâni. Călugării tineri petrec timp în „casa osemintelor”, locul unde s-au stivuit oasele predecesorilor lui. Gândul la moarte este ocupaţia zilnică a unui bătrân.
Bătrânii încep să vadă imaginea atot-prezentă a morţii mai puţin că o ameninţare şi mai mult ca o lentilă foarte clară. Cu scurtarea timpului apare o măsură mai precisă a ceea ce este cu adevărat valoros. Cea mai recentă modă pare irelevantă. Relaţiile devin din ce în ce mai importante. Întrebarea despre Dumnezeu se întrevede peste tot.
Adevăratul progres moral / spiritual ar trebui măsurat mai mult de către doamnele de la azil. Doar într-un astfel de cadru de a-ți trăi viața, fiecare cetățean, indiferent de fundalul religios, este forțat să trăiască într-o așezare mai degrabă mănăstirească. Viaţă nu este a ta. Rutina devine astfel ore de rugăciune. Totul se concentrează în prezent sau, cel mult, se îndreaptă spre un prezent veşnic.
În vizitele mele săptămânale, adresez întrebările obişnuite: „Cum a fost săptămâna ta? S-a schimbat ceva?” În majoritatea timpului nu este nimic de raportat. Le împărtăşesc câte ceva din ce ştiu din parohie. Arăt imagini de pe telefonul meu. Dar intrăm în sublim când începem rugăciunile noastre şi ne împărtăşim împreună cuTrupul şi Sângele lui Hristos.
Sfântul Serafim a spus: „Dobândiți Duhul Păcii şi mii de suflete din jurul vostru se vor mântui.” Mă gândesc la acest lucru fiind în azilul de bătrâni. Mă gândesc la prietena mea care a avut destul acel Duh de pace pentru a îndrepta un bătrân spre apele Botezului. Virtuţile din acel loc sunt în primul rând chestiuni de bunătate şi răbdare.
Merită să ne amintim că, pe măsură ce „înaintăm” în vieţile noastre duhovnicești, sfârşitul acestei „afaceri” arată ca un bătrân sau o bătrână. Cu un an sau ceva în urmă, am cumpărat câteva bănci de parc pentru parohia mea. Banca mea preferată mea este aşezată în faţă intrării şi are priveliștea către o parcare a unei afaceri vecine. A devenit un loc în care îmi place să stau şi să-mi fac rugăciunile cu metanierul. Acolo pot să dobândesc Duhul păcii şi să salvez mii. Nu am încă 70 de ani, dar mă rog să ajung la această vârstă şi să mă așez pe banca mea cu bunătate şi răbdare până când jocul va fi terminat. Bingo.
Pr. Stephen Freeman
Sursa: Glory to God for all things – Old Friends
Traducere: Luiza Vărzaru
Slavă Lui Dumnezeu pentru Toate 