Rugăţi–vă pentru cei care vă acuză

Roagă–te pentru cei care aduc acuzaţii împotriva ta. Spune „Doamne Iisuse Christoase, miluieşte–mă” nu „ai milă de el”, şi cei care te acuză vor fi incluşi în această rugăciune. Spune cineva ceva care te supără? Dumnezeu o ştie. Ceea ce trebuie să faci este să–ţi deschizi braţele şi să spui „Doamne Iisuse Christoase, miluieşte–mă”, şi fă–l pe cel care te acuză una cu tine însuţi. Şi Dumnezeu ştie ce îl frământă pe acuzatorul tău şi, văzând dragostea ta, se va grăbi să ajute. El caută dorinţele inimilor. Ce spune Sfântul Paul în Epistola către Romani? Cel care cercetează inimile ştie ce gândeşte un suflet, pentru că în acord cu Dumnezeu El mijloceşte pentru Sfinţi.

Roagă–te pentru purificarea fiecărei persoane în aşa fel încât să poţi imita rugăciunea îngerilor. Da, îngerii nu se roagă pentru ei. Aşa mă rog eu pentru oameni, pentru Biserică şi pentru toţi cei din Biserică. În clipa în care te rogi pentru Biserică, eşti eliberat de pasiunile tale. În clipa în care–l măreşti pe Dumnezeu, sufletul tău se linişteşte şi se sfinţeşte de harul divin. Aceasta este arta pe care aş vrea să o înveţi tu.

Stareţul Porfirie din Rănit de dragoste

Rugăciune către Îngerul meu păzitor şi alte gânduri

 „O, Sfinte Îngere, cel ce stai înaintea pătimaşului meu suflet şi al vieţii mele celei ticăloase, nu mă lasa pe mine păcătosul, nici te depărta de la mine pentru neînfrânarea mea. Nu da loc dracului celui viclean ca să-mi stăpânească cu silnicie acest trup muritor. Întăreşte inima mea cea slabă şi neputincioasă şi mă îndreptează la calea mântuirii. Aşa Sfinte Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul şi acoperitorul sufletului şi al trupului meu celui ticălos, iartă-mi toate cu câte te-am scârbit în toate zilele vieţii mele, şi orice am greşit în această zi, acoperă-mă în această noapte şi mă păzeşte de toată ispita potrivnicului, ca să nu mânii cu nici un pacat pe Dumuezeu, si te roagă pentru mine către Domnul, ca să mă întărească în frica Sa şi vrednic să mă arate pe mine, robul Său, bunătăţii Sale. Amin”

Recent, soţia m-a întrebat „Ştii rugăciunea către Îngerul Păzitor?” Am spus că îmi este cunoscută, dar ea mi-a spus „nu, mă refer dacă ai învaţat-o pe de rost deja?” I-am răspuns că nu (aceasta a fost prima mea scuză).Dar acest lucru mi-a atras atenţia asupra acestei simple rugăciuni şi m-a făcut să cuget mai mult la Îngerul meu Păzitor.

În Ortodoxie, prin rugăciune ţi se dă un înger care te va însoţi întreaga viaţă, ca parte din ritualul Botezului. Dintotdeauna mi-a plăcut acest lucru, şi ştiu că Îngerul veghează asupra mea. Multe persoane asociază Îngerul Păzitor cu cineva care ne salveazî de la nenorocirile care sunt cât pe ce să se întâmple, sau care ne salvează de la un naufragiu.

În timp ce călătoream prin Anglia vara trecută, noi aparent am trecut la roşu în sens giratoriu (ei rar pun lumini la sensurile giratorii, deci eram nepregătiţi. O maşină ne-a ieşit brusc în cale, dar noi eram convinşi că nu lovisem această maşină, nu s-a auzit niciun sunet. Am fost priviţi cam urât şi, după scurt timp, maşina cealaltă a plecat. Am coborât un pic din maşină ca să vedem dacă nu am fost loviti sau, cel puţin atinşi. Nu era nimic din cele amintite. O parte din mine dorea să se întoarcă să caute penele, crezând cu adevărat că Îngerul Păzitor a fost vătămat în acel moment (dar nu cred că acest lucru mai e posibil acum).

Dar în gândurile despre Îngerul Pazitor este un mare comfort, conform învăţăturii tradiţionale, deşi menirea Îngerului meu Păzitor nu este de a răspunde pentru lipsa capacităţilor mele in a conduce maşina (cu toate că eu nu conduceam maşina în Anglia), dar să mă vadă în siguranţă la limanul mântuirii. „În siguranţă” e acelaşi lucru cu „mântuit”.

Încă o rugăciune pe care nu o veţi găsi nicăieri altundeva. A fost scrisă de fiul meu pe când el avea patru ani (aproape cu 16 ani în urmă). El avea o statuetă mică reprezentând pe Sf. Arhanghel Mihail pe noptiera din apropierea patului său. I-a plăcut mult şi noi i-am cumpărat-o. Era o reprezentare foarte vitează a Sf.Mihail, cu o sabie mare şi teribilă desenată, şi diavolul înţepenit sub un picior al Sf. Mihail, zvârcolindu-se fără nădejde.

Rugăciunea fiului meu (rămâne a fi preferata familiei):

„Dragă Sf.Mihail, pazeşte camera mea. Nu lăsa pe nimeni să mă mănânce sau să mă omoare. Omoară-l cu sabia ta. Omoară-l cu sabia ta. Amin.”

Acum e o rugaciune potrivită pentru vârsta de 4 ani. Nu ştiu sigur ce-l putea face să gândeasca la lucruri care l-ar fi putut mânca, dar atunci când ai 4 ani e bine să înlături orice risc. Rugăciunea funcţiona. A fost în siguranţă toţi aceşti ani. Singurul lucru care era mâncat în camera lui au fost multe tone de pizza.

Chiar nu inţeleg obiecţiile pe care le fac protestanţii faţă de aceste rugăciuni. Mi se spune „exista un singur mediator între om şi Dumnezeu, Omul Hristos Iisus. „Bine, sunt de acord, dar acest sens al meditaţiei este un înţeles al cuvântului pe care doar Hristos putea să-l îndeplinească. Nici un inger, nici o altă creatură nu mă poate uni cu Dumnezeu. Doar Dumnezeu devenit om e capabil săa-l unească pe om cu Dumnezeu. Dar noi vorbim despre rugăciuni, nu despre uniunea „per se”. Poate altcineva să se roage pentru mine?

Eu cred ca da şi am aflat că chiar protestanţii au dreptul să se roage pentru mine (îi rog s-o faca). Pot îngerii să se roage
pentru mine? (Da, ei pot şi chiar o fac). Nu e bine să ne adresăm lor ca să facă cutare sau cutare lucru sau să le mulţumim pentru aceasta (cu sigurantă nu e aşa). Pot sfinţii din rai să se roage pentru mine? (Biblia ne spune că ei o fac). E incorect să ne adresăm lor? (Sfânta Tradiţie ne spune contrariul). În Parabola cu Omul bogat şi Lazăr, bogatul se roagă Părintelui Avraam să-i zică lui Lazăr să-l miluiască. In cazul lui acest lucru e inutil, dar nu a fost certat pentru vorbirea lui cu Avraam. Să-ţi fie spus „nu” şi să fii certat pentru conversaţie sunt două lucruri diferite.

Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tovărăşia Sfinţilor; pentru cei care se roagă pentru mine după ce eu i-am rugat s-o facă, şi pentru cei care s-au rugat pentru mine fără ca eu măcar să ştiu. Eu doar ştiu că o parte din bucuria de a fi Creştin Ortodox este faptul că rugăciunea nu e niciodată un lucru făcut în singurătate.

Dumnezeu e „Împaratul mulţimilor”. El este întotdeauna înconjurat de un imens nor de îngeri, sfinţi, etc. De El nu te poţi apropia singurel. Această mare companie de martori, îmi aduce martori rugăciunilor mele înaintea lui Dumnezeu şi le îmbunătăţesc, pe mine umplându-mă de nădejde. Ei văd mult mai clar lucrurile decât le văd eu. Eu văd şi cunosc foarte puţin.

Slavă Domnului că cineva care cunoaste se roagă pentru mine. Dumnezeu cunoaşte, dar este plăcerea Lui, în umilinţa totală a naturii Sale, să împartă această cunoaştere şi să ne invite la rugăciune. „Fie ca toţi Sfinţii în Rai să se roage pentru noi. Fie ca Sf. Arhanghel Mihail să se roage pentru noi şi să ne pazească camera. Fie ca Sfântul Înger Păzitor al vieţii tale să se roage pentru tine, precum şi Sfântul al cărui nume îl porţi. Şi fie ca tu să cunoşti tovărăşia celor din Rai, chiar aici pe pamânt. Ei sunt într-adevăr cu noi.”

Postul – Rugăciuni pe malul lacului – XLI

imagesde Sf. Nicolaie Velimirovici

XLI

Postind am înveselit nădejdea mea în Tine, Domnul meu, Care vei veni din nou.

Postul grăbeşte pregătirea mea pentru venirea Ta, singura nădejde a zilelor şi a nopţilor mele.

Postul face trupul meu sa fie mai subţire, astfel încât ceea ce rămâne să poată străluci mult mai uşor odată cu sufletul.

Aşteptându-Te pe Tine, nu doresc să mă hrănesc cu sânge, nici să ucid, astfel încât animalele să simtă bucuria aşteptării mele.

Dar cu adevărat, abţinerea de la mâncare nu mă va salva. Chiar dacă aş mânca numai nisipul din lac, Tu nu ai veni la mine, decât dacă postul ar pătrunde mai adânc în sufletul meu.

Am ajuns să cunosc, prin rugăciunea mea, că postul trupesc este mai mult un simbol al adevăratului post, foarte de ajutor celui care tocmai a început să se încreadă în Tine, şi totuşi foarte dificil pentru cineva care îl practică în mod simplu.

De aceea am adus postul în sufletul meu, pentru a-l scăpa pe el de mulţi logodnici neruşinaţi şi să-l pregăteasc pentru Tine ca pe o fecioară.

Si am adus postul în mintea mea, să alunge din ea toate visurile despre lucruri lumeşti şi să dărâme toată imaginaţia creată de acele visuri.

Am adus postul în mintea mea, astfel încât să respingă lumea şi să se pregătească pentru primirea Inţelepciunii Tale.

Si am adus postul în inima mea, astfel încât prin acesta inima mea să poată înăbuşi toate patimile şi egoismul lumesc.

Am adus postul în inima mea, astfel încât pacea cerească să poată domni tainic peste inima mea, atunci când Duhul Tău năvalnic o va întâlni.

Am hotărât post limbii mele, pentru a se rupe de obiceiul de a sporovăi zadarnic şi pentru a rosti numai acele cuvinte care netezesc calea Ta.

Şi am impus post grijilor mele, pentru ca postul să le risipească aşa cum vântul risipeşte ceaţa, ca nu cumva acestea să stea ca ceaţa deasă între mine şi Tine, şi ca nu cumva să-mi întoarcă privirea înapoi către lume.

Şi postul a adus în sufletul meu calm în faţa lumii create şi necreate, şi umilinţă faţă de oameni şi creaturi. Şi a adus în mine curaj, despre care niciodată n-am ştiut când am fost înarmat cu tot felul de arme lumeşti.

Care a fost nădejdea mea înainte de a începe postul în afară de o altă poveste spusă de alţii, care a trecut din gură în gură ?

Povestea spusă de alţii despre mântuire prin rugăciune şi post a devenit propria mea poveste.

Postul fals însoţeşte falsa nădejde, la fel cum nici un post nu însoţeşte deznădejdea.

Dar, exact aşa cum o roata urmează în spatele alteia, tot aşa adevăratul post urmează adevărata speranţă.

Ajută-mă să postesc cu veselie şi să nădăjduiesc cu bucurie, căci Tu, Praznicului meu Cel mai fericit, te apropii de mine cu zâmbetul Tău luminos.

Pacea lui Dumnezeu – Sfântul Siluan

nikolai_bruni-candle_bearer_in_a_convent_1891Următorul mic citat este din cartea Înţelepciune din Muntele Athos: scrieri ale Stareţului Siluan 1866-1938

Trebuie să ne rugăm Domnului mereu pentru pace sufletului pentru ca să-mplinim mai uşor porunci Domnului; pentru că Domnul iubeşte pe cei care se străduiesc să facă voia Lui, şi aşa ajung la pacea deplină în Dumnezeu.

Cel ce face voia lui Dumnezeu este mulţumit cu toate lucrurile,  chiar şi dacă e sărac şi în suferinţă, pentru că harul lui Dumnezeu îi bucură inima. Dar omul care nu e mulţumit cu toate ale lui şi-şi cârteşte viaţa, sau se supără pe cei care-l jignesc, ar trebuie să înţeleagă că sufletul lui e într-o stare de mândrie, care i-a furat sentimentul mulţumirii faţă de Dumnezeu.

Dacă aşa e şi cu tine, nu te împuţina cu inima ci încearcă să ai credinţă tare în Dumnezeu şi cere-i duh de smerenie; şi când va veni la tine duhul umilinţei atunci îl vei iubi pe El şi te vei odihni în ciuda tuturor necazurilor.

Sufletul care a acumulat smerenie se gândeşte mereu la Dumnezeu, şi zice în sine: „Dumnezeu m-a creat. El a suferit pentru mine. El îmi iartă păcatele şi mă linişteşte. El mă hrăneşte şi mă are în grijă. De ce oare să mă mai gândesc la mine, şi de ce să mă înfricoşez,  chiar dacă moartea m-ar ameninţa ? „

Aş adăuga că în noi înşine ar trebuie să găsim pacea lui Dumnezeu – niciodată în circumstanţe exterioare.

Deşertul şi lupta în tărâmul pustiu

img_0531Una dintre cele mai cunoscute vorbe care ne-au venit de la Sfinţii Părinţi din deşert este: „Stai în chilia ta şi ea te va învăţa totul.” În mare vorba laudă virtutea statorniciei. Mutarea dintr-un loc în altul nu rezolză problema  – ci doar amână inevitabilul. Undeva, cândva trebuie trebuie să stăm faţă-n faţă cu această tulburare a inimii şi prim harul lui Dumnezeu s-o depăşim. Bineînţeles nu toţi reuşesc să facă faţă acestor tulburări în cursul vieţii. Cum va fi finalizată vindecarea după această viaţă este o taină a harului.

Nu există nimic lumesc în deşert, în arena luptelor noastre spirituale. Primii monahi care s-au dus în pustie pentru rugăciune nu s-au gândit să evite problemele căutând o astfel de singurătate. Sfântul Atanasie, în secolul al 4-lea, a scris viaţa Sfântului Antonie cel Mare, unul dintre cei mai mari pustnici. Acea carte, într-o vreme în care nu existau tipografii şi agenţi de vânzări a devenit un best-seller. A fost citită de mulţi şi a propulsat la propriu sute de mii de tineri şi tinere în viaţa monahală. Creştinii de astăzi sunt uimiţi când aud numărul estimat de monahi în secolul 5. Este greu de crezut că deşertul putea susţine aşa de mulţi.

Dar acea carte despre viaţa Sfântului Antonie, nu vorbea romantic despre deşert. Viaţa de rugăciune a lui Antonie este deasemenea o viaţă de luptă împotriva demonilor. L-au bătut şi l-au tăvălit la propriu.  O astfel de scriere, mai mult decât oricare alta, ar fi făcut genereţii întregi să stea departe de deşert.

În capitolul 6 al Epistolei către Efeseni, Sfântul Pavel zicea:

Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.

Obervaţia Sfântul Pavel că lupta este împotriva duhurilor rele  în văzduh (la propriu în locurile cereşti) nu a descurajat mulţimile de pustnici să invadeze deşertul Africii şi Orientul Mijlociu sau insulele şi peşterile din centrul Europei şi Insulele Britanice. O descriere simplă ar fi că locurile din văzduh nu erau o descriere a unui univers cu două etaje, ci o simplă descriere a felului luptei. Acele locuri cereşti erau la fel de mult teritorii ale inimii ca toate celelalte. Sfântul Macarie, un locuitor al pustiului, scria:

Inima însăşi este un vas mic, dar totuşi acolo sunt demoni, deasemenea şi lei; sunt bestii otrăvitoare şi toate comorile răului. Dar acolo e şi Dumnezeu, îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi comorile harului – toate sunt acolo. (H.43,7).

Cetăţie cereşti nu trebui gândite ca al doilea etaj al universului, ci ca ascunzişuri teribile (în sensul clasic al cuvântului) ale inimii umane. Aceasta a fost marea promisiune a deşertului: că în singurătate şi linişte, prin rugăciune şi post, un om putea intra în adâncurile inimii sale şi acolo să ducă războiul care ni s-a dat să-l luptăm. Unii au devenit mari sfinţi. Alţii au dat doar de nebunie. Creştinismul Ortodox a primit un ghid de luptă pe tărâmul inimii, în scrieri ca Vieţile Sfinţilor, Filocalia, Scara dumnezeieştilor nevoinţe, şi alte lucrări asemenea. Acestea au rămas stâlpi ai vieţii duhovniceşti de atunci şi până astăzi.

Lupta în deşert nu ignoră relaţiile cu ceilalţi oameni. Dar recunoaşte că problema în aceste relaţii nu este la ceilalţi, ci în adâncul inimii mele. Hristos nu a suferit din pricina necazurilor care veneau din relaţiile cu umanitatea. El era în pace cu toţi. Nu putem mai mult decât a ne asemăna cu Hristos, care Însuşi a început propovăduirea în deşert, învingând duşmanul.

Gândirea ortodoxă de mai târziu a lărgit deşertul şi a recunoscut că include toate teritoriile. Nu există nici un loc unde să mergem şi lupta să fie altfel. În oraş, la fabrică, în şcoală sau în birou, câmpul de luptă pentru viaţa noastră duhovnicească rămâne mereu în inima noastră. Singurătatea este doar un instrument în a învăţa să recunoşti acest lucru şi să ne concentrăm atenţia unde ea trebuie să fie defapt.

Evident că majoritatea dintre noi nu-i părăsim pe ceilalţi oameni în drumul nostru către mântuire. Dar ar trebuie să învăţăm de la bărbaţii şi femeile care au intrat în deşert şi ne-au lăsat scrieri despre luptelor lor. Noi nu muncim într-un teritoriu „lumesc” sub ochiul atent al perfecţiunii unui al doilea etaj. Noi muncim într-un tărâm unde duhurile văzduhului (cereşti) se luptă: în inima umană. Şi dacă inimile noastre sunt acolo unde se găseşte şi arena de luptă, atunci ar trebui să recunoaştem că în acest loc găsim acel mare „nor de mărturii” (Evrei 12:1). Mulţimea sfinţilor enumerată de Sfântul Pavel în scrisoarea sa către everi, după ce şi-au sfârşit lupta lor, ne înconjoară ca spectatori în arena războiul nostru, şi ar trebuie să nu-i respingem „aşezându-i” la etajul al doilea departe de noi privindu-ne. Totuşi nu este ciudat că cei care duc războiul duhovnicesc cu adevărat au şi foarte mulţi prieteni printre sfinţi, şi au învăţat să-i cheme în ajutor. Deşi pare a fi lupta mea, este lupta tuturor care-l numesc pe Hristos Domn. Sfinţii nu ne înconjoară ca un mare nor de mărturii din curiozitate. Ne înconjoară ca să ne întărească şi să ne ajute, să ne încurajeze, şi chiar să lupte lângă noi dacă e nevoie. Aşa este războiul nostru din văzduhul inimii.

A petrece un timp cu cineva care a învăţat bine lupta inimii este ca şi cum ai sta la porţile împărăţiei cerurilor. Am avut ocazia câteva ori să întâlnesc asemenea luptători. Pacea lor, lipsa totală a conştiinţei-sinelui sunt semnale că ai ajuns într-o nouă ţară. Asemenea mărturii vii sunt cea mai puternică propovăduire a evangheliei pe pământ. Pentru că în inima lor, voia lui Dumnezeu se face precum în cer ca şi pe pământ. Acestea sunt locaşurile Noului Ierusalim şi promisiunea vieţii lui Dumnezeu. Inimele lor ne arată unde ar trebuie să ducem lupta şi ne amintesc că împreună cu Dumnezeu totul e posibil.

Cea mai lungă Liturghie

liturghia-cea-mai-lunga

Nu este neobişnuit pentru vizitatori si membrii de acelaşi fel ai Bisericii de a face comentarii despre lungimea Liturghiei Ortodoxe. Liturghiile de duminica sunt adesea de-o oră şi jumătate sau mai mult (mai lungi în comunităţile monahale). Multe din slujbele din zilele de sărbătoare, cum ar fi privegherile şi celelalte, ţin mai mult de două ore (versiunile utilizate în parohiile locale sunt extrem de reduse în comparaţie cu privegherile „de toată-noaptea” la propriu, pentru care cele mai mari mănăstiri sunt celebre). Le spun oamenilor care sunt noi în Ortodoxie că trebuie să depăşească ceasul intern, care vrea lucrurile gata într-o oră sau mai puţin.

Cu toate acestea, adevărul lucrurilor depăşeşte mult experienţa generală a timpului liturgic. Există o Liturghie, care este cu mult mai lungă decât oricare dintre noi ne-am imagina. Ea nu este separată de Liturghia Bisericii, dar este de multe ori ne-văzută  de cei ce participă, este liturghia inimii.

Viaţa de cult, printre creştini a luat multe forme, mai ales în ultimii 500 de ani. Motivat de diverşi factori, atât culturali şi ideologici, actul de cult s-a transformat în destule  manifestări separate, pe care cuvântul „cult” nu le poate descrie în discuţia dintre doi creştini, cu excepţia cazului în care e însoţit de o mare elaborare.

Într-un efort de a clarifica lucrurile, am câteva sugestii despre ceea ce nu este cultul.

Cultul nu este:

– O slujbă prin care îi căutăm pe cei pierduţi

– O intonare în care ne ridicăm vocile în cele mai frumoase cântări…

– În primul rând pentru beneficiul celor care participa…

– Menit să mă facă să mă simt mai aproape de Dumnezeu …

Aş putea face această listă mult mai lungă, dar la ce bun. Cred că punctul de vedere este clar. Dar dacă cultul nu este nici unul dintre aceste lucruri, atunci ce este? Iată un mic citat din Arhimandrit Zacharias „Omul ascuns din inima”:

Sfânta Liturghie este cult; este rugăciune şi plinătate de viaţă, viaţă lui Hristos. În Sfinta Euharistie, realizăm schimbul nostru de viaţă limitată şi temporală pentru viaţa nelimitată şi infinită a lui Dumnezeu. Noi oferim lui Dumnezeu o bucată de pâine şi un pic de vin, dar în acea pâine şi-n acel vin, ne punem toată credinţa noastră, dragostea, smerenia, aşteptarea Lui, toate viata noastră. Şi îi spunem lui Dumnezeu: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Noi îi oferim lui Dumnezeu toate viaţa noastră, fiind pregătiţi de a veni şi a sta în faţa Lui şi să facem acest lucru. Şi Dumnezeu face la fel: El acceptă darul omului şi îşi oferă viaţa sa – Duhul Sfânt – în sfintele daruri, transformându-le în Trupul şi Sângele Său, în care este prezentă toată plinătatea dumnezeirii, şi El spune omului: „Sfintele sfinţilor”. Dumnezeu acceptă darurile noastre, le umple cu viaţa Lui, şi apoi ni Le dăruieşte inapoi.

Mica lui definiţie a cultului, spune mai multe despre ceea ce este esenţial în cult decât orice altă descriere exterioară. Schimbul care are loc în cult este o comuniune, o participare, o sădire în noi a vieţii lui Dumnezeu şi o sădire a vieţii noastre în El.

Probabil este posibil de a da o descriere obiectivă a cultului dar făcând acest lucru pierdem esenţialul. A reduce Liturghia la actul de sfinţire a pâinii şi vinului, la transformarea pâinii şi vinului în dumnezeiescul Trup şi Sânge – este o imposibilitate. Nimic nu poate fi redus în Trupul şi Sângele lui Hristos. Reducerea cultului la o colecţie de anumite elemente „necesare” de treizeci de minute, către sfârşit când credincioşilor li se oferă această taină, nu numai că nu e scopul liturghiei dar poate duce cultul la extrem. „Cultul”, care nu are nici o intenţie de schimb poate fi multe lucruri – dar nu reuşeşte să se ridice la nivelul de adevarat cult.

Având în vedere acest lucru, revin la descrierea de mai devreme a celei mai lungi Liturghii: liturghia inimii. Există multe detalii exterioare care formează o Sfânta Liturghie (în special, în forma sa ortodoxă) şi, totuşi, toate acestea au în comun acest schimb divino-uman. Schimbul are loc nu numai în sfintele daruri (pâinea şi vinul), care sunt oferite şi primite – dar în acelaşi timp şi-n inima.

Există o lungă serie de rugăciuni, numite în general „rugăciunile de taină”, care după Tradiţie sunt aduse in linişte de către preot în taină în timpul rugăciunilor rostite de diacon şi de strană, sau la alte momente-cheie în Liturghia Ortodoxă. Ele conţin o bogăţie teologică de evlavie – fiind îndreptate în special către inima preotului şi către efortul de a sluji şi a se ruga cum trebuie. Două exemple îmi vin în minte. Primul este rugăciunea adusă in liniste, chiar înainte de Marea Intrarea (punerea înainte a Sfintelor Daruri). Corul cântă imnul: „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem Ţie. Toată grija cea lumească acum de la noi să o lepădăm.” Preotul se roagă zicând:

Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Şi, din nou, după ce Sfintele Daruri sunt aduse la altar, în timp ce diaconul rosteşte ectenia şi se roagă împreună cu credincioşii, preotul zice:

Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti singur Sfânt, Care primeşti jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima, primeşte şi rugăciunea noastră a păcătoşilor şi o du la sfântul Tău jertfelnic; fă-ne vrednici a-Ţi aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului. Şi ne învredniceşte să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bineprimită jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste daruri puse înainte şi peste tot poporul Tău.

Înainte ca eu să încep să citez cuvintele rugăciunilor dinaintea Sfintei Jertfe, aceste rugăciuni ar trebuie citite de fiecare creştin Ortodox înainte de Liturghie, astfel aceeaşi temă ar răsuna în mod repetat.

Ideea acestor rugăciuni este „liturghia inimii”. Schimbul care are loc în Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, este ea însăşi o Liturghie permanentă, care ar trebui să aibă loc la fiecare moment şi în orice loc în inima fiecărui creştin.

Aceasta este cea mai lungă Liturghie – pentru că este Liturghia întregii noastre vieţi. Dacă inima este pe bună dreptate, ocupată în această liturghie „interioară”, durata slujbelor va fi de mică importanţă – altele decât cele care ne sunt impuse de existenţa noastră fizică (şi nu întotdeauna chiar atunci). Responsabilitatea de părinte a unui copil poate oferi de asemenea întreruperi a liturghiei exterioare, dar nu trebuie să întrerupă liturghia din inimă. Slujirea lui Hristos „în acei fraţi mai mici ai Lui” nu este o întrerupere de la Liturghie, dar o parte din ea.

Marele impedimente la liturghia din inima sunt cele familiare tuturor celor care caută să aibă comuniune cu Dumnezeu (adevărata rugăciune). Risipirea minţii şi emoţiile, patimile trupeşti şi o serie de alte lucruri căuta să depărteze mintea noastre de inima si să o aşeze în afara lui Hristos şi a comuniunii la care suntem invitaţi.

Este foarte important de reţinut că Liturghia inimii este constant adusă şi primită (sau nu). În fiecare acţiune şi cuvânt în Liturghie este fie o parte din noi, şi noi o parte din acesta, sau suntem permanent în afara vieţii  lui Dumnezeu. Este, într-adevăr, cea mai lungă Liturghie – a cărui „Amin” va răsuna la venirea Domnului nostru. Apoi, totul va fi „Amin”.