Nuntă fără jurăminte

Există câteva aspecte prin care creștinismul răsăritean și cel apusean se diferențiază în mod clar în ceea ce privește Taina Sfintei Cununii. Unele caracteristici ale slujbelor cununiei în creştinismul apusean nu se regăsesc în răsărit şi vice-versa. În multe biserici răsăriteane slujba care se oficiază la nuntă este denumită şi “cununie”, după denumirea părții centrale – încununarea mirelui şi a miresei. Totuşi cea mai mare diferență între slujbele cununiei din apus şi răsărit constă în rolul jurămintelor făcute de miri: aceste jurăminte nu există în slujba ortodoxă.

Cei care nu ştiu multe despre nunțile ortodoxe sunt adesea suprinşi de acest lucru – cum să existe o nuntă fără jurăminte? Cum se poate ca două persoane să se căsătorească fără să facă promisiuni? Unii glumesc spunând că în ortodoxie nu se cere ca mirele şi mireasa să jure strâmb în ziua nunții! Dar lipsa jurămintelor e mai mult decât o diferență între cele două slujbe – teologia cununiei e foarte diferită – şi e o diferență asupra căreia se merită să reflectăm.

În timpul slujbei ortodoxe mirii sunt “logodiți” mai întâi prin schimbarea inelelor. În centrul bisericii preotul rosteşte rugăciuni. În timpul acestora, într-un fel de “epicleză” (invocarea Sfântului Duh pentru un anumit scop – prezentă în toate tainele Bisericii), preotul Îi cere lui Dumnezeu să fie prezent, să le dea nuntă cinstită şi viață neîntinată, roua raiului şi multe binecuvântări, să îi izbăvească de tot necazul, mânia, nevoia şi primejdia, şi chiar înainte de  încununare:

“Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N)*, pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni.”

Apoi preotul îi cunună (de trei ori), spunând de fiecare dată: “Cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii” (vezi Psalmul 8:5).

În răsărit însă nunta se axează pe jurăminte. “Iei … această femeie … şi promiți să o iubeşti şi să o prețuieşti  … etc până când moartea vă va despărți?” Când eram anglican am fost învățat că mirii sunt cei care slujesc de fapt taina cununiei. Preotul este doar un martor şi se roagă pentru binecuvântarea lui Dumnezeu.

Comuniunea cu Hristos şi legătura căsătoriei

Una din cele mai clare imagini ale relaţiei pe care o avem cu Hristos este aceea a căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie. Sfântul Pavel  referă la aceasta ȋn Efeseni capitolul 5:

Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe inseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeş femeia pe sine se iubeşte.  Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare ȋl hrăneşte şi ȋl ȋncălzeşte, precum şi Hristos Biserica, Pentru căsuntem mădulare ale trupuli Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl să şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa ş vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic, ȋn Hristos şi ȋn Biserică (28-32).

Din această imagine ȋnţelegem că Biserica este “mireasa lui Hristos”. Sfânta Ȋmpărtăşanie este o pregustare a “ospăţului de la nuntă”, etc. Referirea la această imagine ne ȋnvaţă despre natura căsătoriei şi despre natura Bisericii şi a relaţiei noastre cu Hristos.

Sunt căsătorit de aproape 32 de ani şi am organizat multe cateheze premaritale sau i-am sfătuit pe cei care aveau nevoie de ajutor ȋn a trăi deplin această taină a Bisericii. Un lucru mi-e este destul de clar: orice ar fi căsătoria, metafora legală nu are nici o legatură. Statul poate avea un cadru legal pentru căsătorie, dar influenţeză ȋntr-o măsură mai mică sau deloc buna funcţionare/reuşita unei căsătorii.

Un bărbat şi o femeie devin “os din os şi carne din carne”; nu e o expresie luată din drept. Ȋn pasajul citat din Efeseni Sfântul Pavel descrie cât se poate de plastic acest aspect al căsătoriei: “nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său”. Dar aş adăuga că oricât s-ar iubi un cuplu la ȋnceputul căsătoriei, ei nu trăiesc ȋncă pe deplin, nu trăiesc încă după asemănarea relaţiei dintre Hristos şi Biserica Sa. Este nevoie de ani.

De obicei e nevoie de foarte multă iertare. Dar iertarea din punct de vedere legal este un ȋnceput al unei căsătorii care va eşua. Cum poate soţia mea să mă ierte ‘ȋn mod legal’? Asta ar ȋnsemna că ea nu mă consideră responsabil pentru ceva „ȋn mod legal”? Dar ce ar ȋnsemna pentru inima ei? Orice persoană căsătorită ştie că inima e cea care contează. Cuvintele sunt de folos doar atunci când exprimă sincer ce simţim. Această latură a căsătoriei este dificilă. Când ne rănim, iertarea vine uneori greu şi e dureroasă. Asta nu s-ar ȋntâmpla dacă iertarea ar fi un aspect legal. Nu a fost vreodată şi nici nu va fi.

Iertarea tine de relaţia noastră. Deşi am spus asta, iertarea nu este ȋnţeleasă de mulţi din cei care ar fi de accord cu această afirmaţie. Pentru mulţi, relaţie este un cuvânt slab, exprimând nimic mai mult decât “starea lucrurilor dintre doi oameni”. Când este folosită ȋn privinţa tainei căsătoriei, relaţia se referă la legătura sau uniunea a doi oameni. Ei sunt os din osul celuilalt, carne din carnea celuilalt. Relaţia lor este starea uniunii lor.

Ceea ce devine ȋnspăimântător de important este că atunci când ceva trebuie iertat – nu este doar “o problemă legală între ei” – este situaţia ontologică a uniunii mistice care face ca aceştia doi să devină unul. Dacă e nevoie iertare între ei, atunci ambii sunt bolnavi. Nu se poate ca un lucru să ȋmi afecteze soţia şi ȋn acelaşi timp să nu mă afecteze pe mine. Nu se poate ca eu să greşesc, soţia mea să aibă dreptate, şi problema să fie doar ȋn mintea mea. Dacă nu am dreptate, atunci ne otrăvim pe amândoi.

Astfel Sfântul Pavel foloseşte un limbaj dramatic şi ȋntrebă:

Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei defrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un Duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este ȋn afară de trup. Cine se dedă ȋnsă desfrânării păcăieşte ȋn ȋnsuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este ȋn voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţ fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu ȋn trupul şi ȋn duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni 6: 15-20).

Aceasta nu este o problemă legală pentru Sfâtul Pavel dar o problemă care afectează ȋnsăşi fiinţa noastră. Astfel păcatul ne va ucide – nu pentru că Dumnezeu ne dă morţii, ci pentru că păcatul este ca o boală care ne macină dinăuntru.

Din aceleaşi motive uniunea cu Hristos este un balsam, o vindecare, a viaţă nouă, o ȋnviere din morţi. Uniunea dintre soţ şi soţie, trăită corect şi ȋn uniune cu Hristos este o cale spre mântuire. Mereu le spun cuplurilor că taina căsătoriei lor este spre mântuirea lor. Nu este doar pentru bunăstarea unei culturi sau pentru naşterea de copii. Este pentru ȋntrajutorarea spre mântuire. Din experienţa mea pot spune că nimic nu a avut un efect mai profund asupra mântuirii mele decât căsătoria mea. Ȋn afară de Viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o, soţia mea este fără ȋndoială cel mai mare dar al Lui pentru mine. Şi aşa ar trebui să fie.

Prin extrapolare orice mădular al lui Hristos este legat de altul ȋntr-un mod tainic. Ceea ce se ȋntâmplă unuia din noi se ȋntâmplă tuturor. Această taină e aşa de mare că terminologia legală nu o poate cuprinde. Terminologia legală este oarecum utilă dar consider că este ȋn general aşa de slabă ȋncâ face mai mult rău decâ bine.

Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi ȋmpreună cu El vă veţi arăta ȋntru slavă (Coloseni 3:4)
Ce taină minunată: Hristos, Care este viaţa noastră. Ce căsătorie mistică minunată!