Limba deţine multe secrete pe care le ignorăm. Unele secrete sunt destul de vechi. Dacă le acordăm atenţia cuvenită, suntem capabili de a descoperi lucruri pe care le știm deja, dar încă nu ştiam că le ştim. Fraza „Acum văd” sau alte utilizări diverse ale verbului a „vedea” ca o formă de „cunoaştere” este destul de veche în perspectiva ei. Cuvântul grecesc pentru cunoaştere este εἰδῶ, și, deși nu este evident, rădăcina ei este aceeași ca și a cuvântul latin „videre”, a „vedea”. Legătura dintre vedere şi cunoaştere pare instinctivă la un anumit nivel. Deși, dacă ne gândim mai bine, tipul de cunoaștere la care se referă este ea însăși foarte interesantă.
De exemplu, atunci când ne gândim la felul de cunoaștere, care este adesea descris ca fiind „obiectivă”, „a vedea” nu este deloc cuvântul potrivit. Imaginaţi-vă că aveţi posibilitatea de a întâlni pe Dumnezeu faţă în faţă. Eu îţi voi da două cuvinte pentru această întâlnire: „priveşte” şi „uită-te”. Aş putea „privi” la Dumnezeu, şi, probabil, (în scenariul meu imaginar) voi veni cu o descriere. Dar, „privirea” nu implică nici un nivel de cunoaştere. Dumnezeu este întâlnit ca obiect.
Când ne uităm la obiecte, nu facem adeseori nimic mai mult decât angajarea facultăţii raţionale, facultate critică a minţii noastre. Nu exista nici o investiţie particulară în obiectul în sine. Aceasta este cunoaşterea pe care am descris-o ca şi cunoaștere „de consum”. Magazinul meu alimentar este plin de obiecte. Cumpăr o parte din ele şi le mănânc.
Dar dacă spunem: „El a văzut pe Dumnezeu” este implicată un alt tip de cunoaştere. Într-adevăr, ar fi posibil să-l „vadă” pe Dumnezeu, şi totuşi să nu fie în măsură să descrie sau chiar să raţionalizeze ceea ce a văzut. Nu este doar cunoaşterea unui obiect – ci o întâlnire care îşi are originea în comuniune.
„Văzând” cu sensul de „a şti” implica mult mai mult decât simpla observaţie. Implică o cunoaştere cu înţelegere, sau ştiind că într-un fel include și comuniunea. „Acum văd”, lasă să se înţeleagă că cel care vede este oarecum schimbat, ca rezultat a faptului de a vedea.
Nu există „obiecte” în viaţa spirituală. Tot ceea ce există poartă cu sine posibilitatea comuniunii. Locul nostru în mijlocul creaţiei nu este de maestru al obiectelor, ci de punct de comuniune.
Mulți oameni care se lupta cu credinţa lor îşi imaginează că lucrurile vor fi diferite numai dacă Dumnezeu le va da mai multe dovezi. Mi s-a spus de către atei de mai multe ori că lipsa lor de credinţa este vina Lui Dumnezeu. „Dacă Dumnezeu vrea ca noi să credem în el”, zic ei „atunci El ar fi trebuit să facă lucrurile mai evidente”. Cu toate acestea, Dumnezeu este un Dumnezeu bun şi nu ne da ceea ce este dăunător pentru viaţa noastră duhovnicească. Genul de cunoaştere obiectiv este nefolositor, şi ar fi într-adevăr dăunătoare din punct de vedere spiritual în cazul în care ni s-ar da.
Hristos a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Aceasta nu este o declaraţie prin care se spune că oamenii buni vor merge în rai. Este o afirmaţie despre natura vederii duhovnicești şi cunoaşterea spirituală: ea este direct legată de inimă. O mulţime de oameni au avut o experienţă obiectivă a Lui Hristos. Miracolele sale au avut loc în prezenţa unor mulţimi. Dar, Hristos nu a venit să dea această formă de cunoaştere. Iuda a văzut toate minunile, şi, fără îndoială, și-a dat partea lui, împreună cu restul apostolilor.
Hristos a spus în evanghelia Sfântului Ioan: „Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.” Cunoaşterea la care se referă Hristos este o cunoaştere care are loc numai în comuniune şi co-interioritate. Nu putem privi şi obține o astfel de cunoaştere – trebuie să fie văzută.
În articolul meu anterior am scris despre facultatea nous-ului (vederea sufletului), aşa cum este înţeleasă la Sfinții Părinţi. Utilizarea acestei facultăţi se află în punctul critic al vederii Lui Dumnezeu. Una dintre definiţiile clasice ale nous-ului este puterea înnăscută prin care putem cunoaşte pe Dumnezeu. Puritatea inimii poate fi descrisă ca puritatea nous-ului. Nous-ul nu este o facultate specială pusă deoparte pentru lucrurile duhovnicești. Este chiar inima existenţei noastre. Şi, deşi nous-ul se poate într-adevăr concentra într-un singur punct, este de asemenea adevărat că aceasta nu reprezintă o îngustare a percepției, ci o dezvoltare.
Părinţii descriu nous-ul ca fiind „întunecat” când e incapabil să-și împlinească menirea. Acest lucru este la fel ca o inimă impură sau împrietrită. Atunci când nous-ul este întunecat, orice altă formă de cunoaştere şi funcţionare acţionează în orbire spirituală. Nous-ul este facultatea care ar trebui să guverneze întreagă noastră ființă. Faptul că mintea rațional–critică împreună cu puterile spirituale sunt înrobite de cultura consumeristă, nu e vina niciuneia dintre cele două. Vină stă în absența funcționalității corecte a nous-ului.
Mai presus de orice, nous-ul trimite la viețile noastre ca la un ceva ce trebuie trăit în totalitate. Nous-ul nu este un substitut pentru alte forme de cunoaştere, și celelalte forme de cunoaştere nu se pot substitui nous-ului. Practicile ascetice ale Bisericii sunt văzute ca instrumente primare pentru vindecarea şi dezvoltarea vieţii noetice. Când ucenicii au întrebat pe Hristos despre eşecurile lor într-un exorcism, Hristos le-a spus: ”Acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” Astfel de fapte, împreună cu mila şi bunătatea, pocăinţa şi spovedania sunt esențiale pentru viaţa noastră. Ele nu sunt un „stil” al creştinismului – acestea sunt necesare pentru integritatea sufletului.
Această învăţare noetică din practicile SfinteI Tradiții a credinței ortodoxe este sensul „hranei tari”, descris în Evrei:
”Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor Lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:12-14)
Adesea în Ortodoxie propovăduirea vestei bune (evanghelia) este descrisă cu „Vino și vezi„. Am avut mai mulți vizitatori în parohia mea, care au venit în mod clar să „se uite” la Ortodoxie. Cu toate acestea, nu te poți „uita” la un mod de viaţă. Argumentele raționale, discuţiile, explicaţiile, poveștile personale şi altele asemănătoare au cu siguranţă puterea de a atrage (şi, uneori, de a respinge). Dar, nici una dintr ele nu reprezintă comuniunea cu Dumnezeu. La un anumit nivel, adevărata mântuire începe într-o experienţă noetică între suflet şi Dumnezeu. Şi acest lucru nu poate fi forţat sau gestionat. Este o acţiune interioară sfânta în a cărui prezenţă putem fi doar tăcuţi. Sf. Paisie a remarcat că o persoană se poate converti la Dumnezeu la vederea unei vulpi sau a unui urs – problema aparține, spune el, „dispoziției sufletului.”
Durata de viaţă a hranei tari este adesea obositoare şi oamenii sunt tentaţi să o înlocuiască cu lucruri mai rapide şi uşoare. Raționalitatea, sau chiar patimile, sunt adesea folosite ca baza falsă pentru viaţa duhovnicească. Ea dă naştere argumentelor şi judecăţilor şi este descoperită prin energia patimilor pe care o înconjoară. O astfel de viaţă este, de asemenea, predispusă să fie pusă la îndoială (putând fi acoperită de zgomotul patimilor) producând depresie şi anxietate (printre multe altele). Nu am fost creaţi pentru a trăi din raţionalitatea şi din puternile noastre sufletești. Suntem creaturi noetice.
Psalmistul ne încurajează „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” O astfel de imobilitate este o referire la viaţa noetică, mai degrabă decât o simplă pace şi linişte. „Vino și vezi” nu este doar un cuvânt pentru cei care nu cred. Este cuvântul continuu al Lui Dumnezeu pentru sufletul fiecărui credincios. Este demn de remarcat faptul că Scripturile afirmă în mod repetat că şi cuvântul Lui Hristos ucenicilor Săi după înviere a fost, „Pace vouă„. Este o invitaţie la comuniunea noetică pentru fiecare suflet.
Părintele Stephen Freeman | Glory to God for all things | Seeing and Believing – A Noetic Life Part 2
Slavă Lui Dumnezeu pentru Toate 