Moartea lui Hristos şi schimbarea omului

 Dintre gânditorii străluciţi ortodocşi contemporani face parte şi părintele John Behr, decanul Seminarului Sfântul Vladimir. Am avut ocazia să-l ascult recent, pentru câteva zile, în cadrul unei conferinţe în Florida. Pregăteşte o nouă carte care va fi publicată în această toamnă, în care îi poartă pe cititori la locul morţii – moartea lui Hristos – şi ne arată adevărul comuniunii şi învierii noastre în Hristos. Am ratat săptămâna acesta unul din subiectele lui, dar aştept cu nerăbdare cartea (căreia îi voi face, fară îndoială, o recenzie şi o voi posta pe blog). Este vorba de o scurtă meditaţie asupra Schimbării prijeluite de unele din reflecţiile lui. Aşa cum se întâmplă totdeauna la părintele John, ceea ce este nou şi unic, nu este gândirea originală (căci ea aparţine Sfinţilor Părinţi si în cele din urmă lui Hristos), dar ne ajută prin abilitatea lui să vedem ceea ce noi trecem prea uşor cu vederea.

Povestea creării noastre în Geneză, este întreruptă la un moment dat. Sfânta Treime spune: “Să facem om după chipul si asemănarea noastră” şi în acest moment opera de creare a omului începe. Dar crearea omului nu se întâmplă la fel ca în cazul celorlalte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut. Căci, atunci când a creat stele şi copacii, cerul şi pământul, Dumnezeu a spus: “Să fie…!” Şi aşa a fost. Dumnezeu s-a uitat la ceea ce a făcut şi a spus: “Este bine.” Dar când îl crează pe om are loc o discuţie: “Să facem…” Îl alcătuieşte pe om din pământ şi suflare de viaţă. Dar, Dumnezeu uitându-se la om nu spune: “Este bine” ci, uitându-se la el spune: “Nu este bine.” Primul “nu este bine” din toată creaţia se referă la faptul că omul este singur. ”Nu este bine ca omul să fie singur.” Apoi a adus în faţa omului toate animalele şi i le-a dat în stăpânire. Însă a văzut Dumnezeu că omul nu avea  ajutor potrivit pentru el.

Prima afirmaţie că este bine apare atunci când este creată femeia “Os din oasele mele şi carne din carnea mea.” Omul nu mai este singur acum. Dar aceasta nu reprezintă binele final. Crearea omului, bărbat şi femeie este însă întreruptă de păcat şi este deraiată de la planul lui Dumnezeu. Aşezaţi în grădina Raiului, sunt avertizaţi să nu mănânce dintr-un anumit pom căci “În ziua în care veţi mânca, veţi muri.” Sfântul Atanasie spune că moartea apare astfel ca o consecinţă a refuzului lui Adam si al Evei de a trăi după asemănarea lui Dumnezeu. Ne-am întors la nimicul din care am fost creaţi. Păcatul este aşadar o perturbare a creării omului.

Într-un tărâm straniu

Îmi pare că viaţa ne poartă în locuri stranii, din când în când – locuri în care eu nu am mai fost niciodată. Asemenea experienţe te pot distrage destul de mult. Sunt situaţii foarte grele, când astfel de experienţe pot ameninţa vieţile noastre, punând stăpânire pe ele şi schimbând tot ceea ce ne înconjoară.

Să duci o viaţă de creştin într-un tărâm straniu este dificil. Avraam îşi părăseşte propria casă, cu toate grijile ei, şi călătoreşte către un tărâm straniu. Contextul se schimbă radical, şi totuşi contextul Dumnezeului care l-a chemat acolo pe el rămâne acelaşi, cel puţin atât cât îl cunoaşte Avraam pe Dumnezeu. Scopul vieţii mele întru Hristos este să rămân credincios lui Hristos.

În ciuda schimbărilor care, în mod inevitabil, mi-au zdruncinat lumea, scopul rămâne acelaşi şi Hristos neschimbat. Aşadar există o Piatră care nu poate fi clintită şi al cărei scop rămâne acelaşi. Eu am senzaţia că multe lucruri sunt zdruncinate în lumea noastră chiar acum – şi mult mai multe decât ne putem da noi seama în prezent. Eu îmi încurajez cititorii şi prietenii să rămână credincioşi Pietrei pe care îşi au temelia vieţile noastre.

Noi nu avem “un oraş supus nouă”, nu avem o doctrină politică, nici nu suntem împreunaţi cu lucrurile transcedente din lumea noastră. Multe lucruri par că sunt zdruncinate în prezent – deşi Împărăţia pe care o căutăm nu poate fi zdruncinată. Rugaţi-vă unul pentru celălalt şi nădăjduiţi. Cel care nu poate fi zdruncinat, şi care se supune, stăpâneşte tot. Lui Iisus îi aparţin inimile şi vieţile noastre şi după El tânjim noi. Fie ca Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi şi să ne umple sufletele cu speranţa care reuşeşte – întotdeauna.

Iubirind un Dumnezeu mânios

Nu sunt deacord cu sistemele teologice care au la bază un Dumnezeu mânios şi supărat a cărui dreptate trebuie împlinită – dar îi înţeleg pe cei care fiind crescuţi sau educaţi în medii evalvioase înţeleg Sfânta Scriptură la nivelul literei şi sunt puşi în încurcătură de oameni ca mine, care căută să-l arate pe Dumnezeu fără să pedepsească mânios sau supărat pe cei ce merită (chiar dacă face asta „din dragoste”).

Unele contradicţii referitoare la diferenţele dintre Dumnezeul iubirii şi Dumnezeul mâniei le-am avut în minte la 13 ani şi atunci am avut prima mea atitudine respingătoare faţă de creştinism. Ştiu din experienţă că aceste chestiuni despre mânia sau iubirea lui Dumnezeu au circumstanţele lor teologice.

Sunt conştient de încercările de aborda această imagine mânioasă în manierea semitică de înţelegere a lui Dumnezeu. Unele din acestea vin din surse ortodoxe. Unele mărturii semtice ca ceea a Sfântui Isaac Sirul nu erau nici pe departe dominate de aşa-zisa înţelegere semită.

Sunt mai multe citate ale Sfinţilor Părinţi pe care vreau să vi le ofer:

Din Sfântul Antonie, Filocalia volumul I:

Dumnezeu este  bun, drept  şi neschimbat. Acum dacă cineva se gândeşte că e rezonabil şi adevărat să afirmi că Dumnezeu nu se schimbă, ar întreba deasemenea cum e posibil să spunem că Dumnezeu se bucură de cei buni, că-şi arată milă faţă de cei ce-L slăvesc pe El, sau că-şi întoarce faţa de la cei răi şi că se supără pe păcătoşi. La aceasta trebuie să răspundem că Dumnezeu nici nu se bucură nici nu se supără, pentru că a te bucura şi a te supăra sunt patimi; nici nu este încântat de darurile celor ce-L slăvesc pe El, pentru că asta ar însemna că este ispitit de plăcere. Nu e bine să spunem că dumnezeirea simte plăcere sau neplăcere din partea stării umane. El e Bun, şi întotdeauna dăruieşte binecuvântări şi niciodată nu face rău, rămânând mereu la fel. Noi oamenii, pe de altă parte, dacă rămânem buni asemănându-ne cu El, suntem uniţi cu El,  dacă devenim răi neasemănându-ne cu El suntem separaţi de El. Trăind în sfinţenie rămânem credicioşi lui Dumnezeu; dar devenind răi îl facem pe El duşmanul nostru. Asta nu înseamnă că El se supără pe noi în mod arbitrar, ci păcatele noastre nu-l lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, expunându-ne diavolilor care ne chinuie. Şi dacă prin rugăciune şi milostenie câştigăm liberearea de păcate, asta nu înseamnă că L-am câştigat pe Dumnezeu şi L-am făcut să se schimbe, ci prin faptele noastre şi prin întoarcerea noastră către dumnezeire, ne-am vindecat slăbiciunile şi iarăşi ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu. Astfel a spune despre Dumnezeu că-şi întoarce faţa de la păcătoşi e ca şi cum ai spune că soarele se ascunde de cei orbi.

Mulţi vor spune: „Nu însăşi Sfânta Scriptură vorbeşte adeseori despre mânia lui Dumnezeu ?” Nu chiar Dumnezeu spune că ne va pedepsi sau că ne va ierta? Nu este scris că „Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6)? Nu spune El că răzbunarea e a Lui şi că El răzbuna nedreptăţile făcute nouă? Nu este scris că e drept să cazi în mâinile Dumnezeului Cel viu?

În discursul intitulat Dumnezeu nu este cauza răului Sfântul Vasile cel Mare scrie următoarele:

Mi s-ar putea spune:- Daca Dumnezeu nu este autorul relelor, pentru ce se spune in Scriptura: „Eu sunt Cel ce am intocmit lumina si am facut intunericul, făcand pace si zidind rele„; si iarasi: „S-au pogorat de la Domnul rele peste portile Ierusalimului„; si: „Nu este rautate in oras, pe care sa n-o fi facut Domnul„; iar cantarea cea mare a lui Moise spune: „Vedeti, vedeti ca Eu sunt si nu este Dumnezeu afara de Mine; Eu voi omori si Eu voi face viu; Eu voi bate si Eu voi vindeca„?  Pentru un om care intelege sensul Scripturii, nici unul dintre aceste texte nu cuprinde vreo acuzatie impotriva lui Dumnezeu, ca El ar fi autorul si facatorul raului. Cand spune: „Eu sunt Cel ce am intocmit lumina si am facut intunericul„, Dumnezeu Se arata pe Sine Creator al zidirii, dar nu autor al raului. Ca sa nu crezi cumva ca altul este creatorul luminii, si altul creatorul intunericului, a spus ca El este Facatorul si Mesterul a doua elemente aparent potrivnice in natura, ca sa nu cauti un alt creator pentru foc. „Dumnezeu face pace si zideste rele” adica le transforma in bine si le aduce intr-o stare mai buna, in asa fel ca inceteaza de a mai fi rele si imbraca natura binelui.

Aşa cum scrie şi Sfântul Issac, „foarte adesea multe lucruri sunt spuse în Sfânta Scriptură şi-n ea multe lucruri nu sunt folosite la propriu…cine are minte înţelege asta” (Omilia 83, p.317).

Înţeleg grija unora de a da un înţeles corect cuvintelor Scripturii,  şi în experienţa lor au întâmpinat doar inamici ai Scripturii care au sugerat alternative la o citere mai mult sau mai puţin literală. Dar sursele din care am citat sunt foarte folosite printre Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Grija mea ca frate creştin se îndreaptă către inima mea şi inima altora. Înţeleg satisfacţia intelectuală care se află în dreptate (justiţie) – dar nu-I găsesc locul în bunătatea inimii. Nu mă pot bucura în mânia lui Dumnezeu şi nici de mânia îndreptată asupra altuia. Îmi pare rău – sau mai exact – când îmi dau seama că mă bucur de răul altuia ar trebuie să-mi pară rău. Sunt un om păcătos şi mă bucur de lucruri care-mi fac inima să plângă – aşa de mare e întunericul în ea.

Înţelegerea ortodoxă a mâniei lui Dumnezeu  nu este ataşată de universalism. Numai Dumnezeu ştie cine este mântuit. Dar este o chemare la iubire universală.  Pentru că nicăieri (în Noul Testament) nu ni se porunceşte să urâm. Trebuie să ne iubim vrăjmaşii. Şi dacă asta o putem face într-o mică măsură trebuie să fim modelaţi în Dumnezeul cel Bun şi să fim altoiţi în noi de Harul Său.

Ciudat, simt secolul nostru (şi cele ce au trecut) nu prea încărcate cu dragoste, ci mai degrabă ciuruite de cei care cred că răutatea este justificată. Dumnezeu m-a salvat de omul care se crede drept. Nu am nici o şansă în faţa lui. Mai degrabă numără pe mine cu vameşii şi cu desfrânatele – numără pe mine cu cei mai răi păcătoşi. În acest refuz al umanităţii aş putea afla milă şi o inimă destul de blândă să se roage care să se roage pentru un om la fel de rău ca şi mine.

Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul tău

Iarăşi, câteva gânduri ale lui Kalomiros’ din Nostalgia for Paradise. Acestă selecţie este despre realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu şi importanţa specifică a Isihasmului, practica păcii interioare şi a cunoştinţei sălăşluirii lui Dumnezeu în noi. Am scris şi eu despre importanţa majoră a comuniunii cu Hristos. Munca lui subliniază şi dezvoltă acest subiect într-un mod extraordinar.

Dumnezeu este locul, raţiunea, şi puterea oricărei comuniuni. El însuşi este comuniune, însuşi este dragoste, pentru că Dumnezeu este o Treime, o comuniune de Persoane în iubire. Doar comuniunea cu Dumnezeu este capabilă să ofere comuniune persoanelor create. Orice încercare de comuniune directă între oameni este destinată falimentului pentru că este fără putere. Nu există nici o sursă de comuniune în afara de energia dumnezeiească. Doar comuniunea cu energia dumnezeiească dă putere adevăratei comuniuni dintre noi. Orice comuniune care-L trece cu vederea sau îl ignoră pe Dumnezeu este o înşelare de sine. Într-adevăr, dacă o comuniune de persoane îşi are fiinţa în Biserică, are ca scop ca acele persoane să fie in comuniune cu Dumnezeu.

Când nu există o comuniune personală cu El, o simplă adunare de persoane în casa lui Dumnezeu, chiar şi-mprejurul Sfintei Mese şi în comuniune cu Trupul şi Sângele Lui, poate fi o blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi fără valoare în faţa celei mai mari taine a Bisericii. Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin persoane în Duhul Sfânt.

Chiar dacă un creştin e în biserică, pe stradă, acasă, într-o mulţime de oameni, sau singur, problema comuniunii cu Dumnezeu este o problemă de întoarcere în sine. În inimile noastre ne vom întâlni cu Dumnezeu. Şi când ne întâlnim, El ne va duce de mână şi ne va pune-n comuniune cu ceilalţi. Şi-n comuniunea (prietenia) cu ceilalţi legătura care ne leagă va fi întotdeauna chiar însuşi Dumnezeu.

Nu există altă cale către Împărăţia lui Dumnezeu decât cea care duce la inimă, cea care duce „în tine”. Este calea isihasmului sau a liniştirii. Isihasmul este cea mai adâncă caracteristică a vieţii ortodoxe,  semnul autenticităţii ortodoxe, modelul credinţei în Ortodoxie. În toate taberele externe şi interne ale Bisericii au existat isihaştii pe de o parte şi anti-isihaştii pe de altă parte.

Materialul adevărat al ereziei este anti-isihast.

Dostoyevsky despre individ

Următoarul pasaj din Fraţii Karamazov este luat din „Convorbiri şi Omilii” a Bătrânului Zossima – unul dintre personajele principale ale romanului. Gândurile sale sunt eco-uri ale unor articole anterioare care pun în contrast omul ca „individ” (izolare), şi omul ca persoană (fraternitate şi comuniune).

Uita-te la cele lumeşti şi la întreaga lume care se bucură mai mult decât poporul lui Dumnezeu, nu sunt cumva chipul lui Dumnezeu şi adevărul Lui, stricate în popor? Ei au ştiinţa, şi-n ştiinţă au tot ceea ce este supus simţurilor. Dar lumea spirituală, cealaltă jumătate mai înaltă din om, este cu totul respinsă, alungată cu un fel de mândrie, chiar cu ură. Lumea a proclamat libertatea, mai ales în vremurile din urmă, dar ce se vede în această libertate a lor: numai sclavie şi sinucidere!

Lumea spune: „Ai nevoii şi prin urmare trebuie să le satisfaci, pentru că ai aceleaşi drepturi ca şi cei bogati sau ca nobilii. Nu-ţi fie frică de a le satisface, sau chiar să ai mai multe”- asta te-nvaţă acum lumea. În acest sens văd ei libertatea. Dar ce vine din acest drept, de mărire a nevoilor? Pentru cei bogaţi, izolare şi sinucidere spirituală; pentru cei saraci, invidie şi crimă, pentru că lor li s-a dat dreptul, dar nu li s-a arătat un mod de a le satisface. Suntem asiguraţi că lumea devine din ce în ce mai unită, că se se formează o comuniune frăţească, prin scurtarea distanţelor, prin transmiterea gândurilor prin aer.

Alas, nu a crezut într-o astfel de unire a oamenilor. Considerând libertatea o satisfacere mai rapidă şi mai promptă a nevoilor, ei îşi distorsionează propria lor fiinţă, pentru ca-şi generează multe dorinţe nebuneşti şi fără sens, obiceiuri, şi capricii  pentru sine din cele mai absurde . Ei traiesc doar pentru a se invidia reciproc, pentru goana după plăceri şi pentru a se afişa. 

A cina împreună, a avea cai, trăsuri, ranguri, sclavi care să le slujească, este o necesitate astfel încât ei şi-ar sacrifica viaţa, onoarea, iubirea celorlalţi, şi chiar s-ar sinucide dacă n-ar putea să le aibe. Vedem acelaşi lucru şi la cei care nu sunt bogaţi, la săraci care-şi înneacă nevoiele nesatisfăcute şi invidia în băutură. Dar în curând se vor imbata cu sânge în loc de vin, căci spre asta se îndreaptă. Te-ntreb: Un astfel de om este liber?

Am cunoscut un „luptator pentru o idee”, care mi-a spus el însuşi că, atunci când era lipsit de tutun în închisoare, a fost atât de chinuit de această privaţiune încât şi-a trădat şi „ideea”, numai că să-i dea nişte tutun . Şi un astfel de om spune: „Voi lupta pentru omenire.” Ei bine, cât de departe va merge un astfel de om, şi la ce este el bun? Poate va rezista puţin, dar el nu pentru mult timp.

Şi nu e de mirare că au căzut în sclavie în loc de ajunge liberi, şi în loc de lupta petru dragostea frăţească şi unitate umană, au căzut în dezbinare şi izolare, aşa cum îmi spunea profesorul şi vizitatorul meu la tinerete. Şi, prin urmare, ideea de a sluji omenirii, de fraternitate şi unicitate a oamenilor, se degradează tot mai mult în lume, şi acum ideea chiar este luată în bătaie de joc, căci cum poate cineva să-şi lepede obiceiurile, unde va merge aceast sclav acum, cănd este atât de obişnuit să-şi satisfacă nevoile lui nenumărate, pe care chiar el le-a inventat? El este izolat, şi ce-i pasă lui de ceilalţi? Au reuşit să adune din ce în ce mai multe lucruri, dar au din ce în ce mai puţină bucurie.

Dumnezeul Cel Absent – Introibo ad altare Dei

Copiii în Biserică au o inocenţă minunată – care de multe ori este deasupra barierelor pe care noi adulţii le ridicăm în propria noastră ignoranţă. Unul dintre copii din biserica mea, tânăra fiica a unui catehumen, are ceva ce nu pot descrie, decât ca fiind un „devotament” pentru mine, ca preot. N-am întrebat-o niciodată pentru a vedea exact cine crede ea că sunt (unii copii, când sunt mici, pot face greşeala de a gândi că preotul este Dumnezeu). Recent nu am participat într-o duminică la Sfânta Liturghie pentru că am fost bolnav. Cel de-al doua preot a ţinut slujba. Acest copil drag, necunoscut celorlalţi, se uita insistent la altar pentru o observa dacă sunt. Când slujba s-a terminat şi nici un părinte Stephen n-a ieşit din altar, ea a început să plângă. Atunci a aflat mama ei, că ea s-a uitat după mine toată dimineaţa.

În altă zi copilaşul a arătat spre altar şi a spus: „Acolo locuieşti tu.” Eu m-am pierdut şi nu ştiam ce să răspund. Nu mă puteam uita la altar spunând: „Eu nu locuiesc acolo, eu doar lucrez acolo”, pentru că altarul nu este un astfel de loc. Într-adevăr  „trăiesc” acolo, mai mult decât trăiesc în oricare alt loc. Dar am avut nevoie de un copil ca să înţeleg asta.

Aşa fiind, vreau să pun o întrebare importantă „Unde locuieşte Dumnezeu?” Desigur, problema poate suna copilăreşte, sau se poate răspunde cu uşurinţă zicând: „Dumnezeu este peste tot.” Dumnezeu, într-adevăr, este peste tot, dar de ce totuşi inimile noastre sunt frământate de această întrebare: „Unde este Dumnezeu?” Problema poate fi uneori frământatoare, în special când omniprezentul Dumnezeu este teoretic prezent peste tot, dar practic noi nu conştientizăm prezenţa Lui.

Psalmistul se roagă zicând:”nu te depărta de la mine” (22:11).

Hristos a zis celor din jurul lui, „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:21).

Am scris numeroase articole cu privire la ceea ce am numit eu „Universul cu două etaje” – o imagine a lumii în care Dumnezeu locuieşte într-un loc (cerul), în timp ce noi locuim în altul (pământul). Imaginat în diverse moduri, este o disticţie a veacului nostru – nu că nu credem în Dumnezeu – dar nu-L aflăm pe El prezent în mod real în viaţa noastră de zi cu zi. Să zicem că bisericile ar putea fi exceptate de această absenţă. De asemenea, este adevărat că prezenţă lui Dumnezeu peste tot a devenit o declaraţie banală, care este la fel cu a spune că universul este mare. A fi prezent pretutindeni poate fi la fel ca şi cum nu ai fi nicăieri.

Problema prezenţei lui Dumnezeu este mai mult o problema de „cum” decât o chestiune de „unde”. Cum este Dumnezeu prezent, are implicaţii pentru felul în care lumea noastră ar trebui să fie văzută şi înţeleasă. Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, atunci lumea poate fi destul de diferită de felul cum noi o percepem – într-adevăr, se poate ca noi să fim absenţi în prezenţa lui Dumnezeu. Care de asemenea, ridică întrebarea „cum” suntem noi aici.

În ciuda imagini pe care o găsim în Scriptură, care ar sugera că „raiul” este în altă parte – localizarea Împărăţie lui Dumnezeu de către Hristos este alta. Creştinii nu trebuie să confunde imaginile folosite cu un scop cu o localizare geografică clară.

Sfântul Ioan (în Apocalipsă) afirmă că ” Am fost în duh în zi de duminică „, şi începe să relateze ce a văzut. El nu spune că a fost dus până la un alt loc – pur şi simplu că a fost „în Duhul.” Sfântul Pavel vorbeşte de a fi ” răpit până la al treilea cer „, dar admite faptul că el nu are nici o idee dacă s-a produs în timp ce el a fost „în trup sau în afara trupului.” Aceasta nu este o experienţă ce poate fi localizată geografic, în ciuda termenului de a fi „răpit”.

Am avut o experienţă interesantă în Ţara Sfântă – una care izvorăşte direct din teologia ortodoxă, dar care s-a întâmplat într-un mod care m-a uimit. Stăteam la râul Iordan, şi Mitropolitul Kallistos Ware slujea slujba Aghiazmei celei Mari. Este aceeaşi slujbă folosită în toată Biserica la sărbătoarea Botezului Domnului, şi oricând apa este sfinţită. Şi incepe: „Mare eşti Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nu sunt cuvinte ca să cântăm laudele Tale.” Aud ecoul Mitropolitului Kallistos, parcă încă mai simt accentul din Oxford în urechi. Dar întru-an anumit moment al slujbei este invocată o binecuvântare asupra apei: „Trimite peste aceste ape binecuvantarea Iordanului.” Această frază avea sens pentru mine oriunde am fi slujit sfinţirea apei. Dar, aici, stând la Iordan, îl rugam pe Dumnezeu să facă Iordanul să fie Iordan. Este, ca şi cum l-ai ruga pe Dumnezeu să fie prezent.

Iordanul este întotdeauna Iordan şi Dumnezeu este întotdeauna şi peste tot prezent, dar în orbirea inimii noastre reducem Iordanul (şi toate apele) la o cantintate de apă. Noi reducem prezenţa lui Dumnezeu, la o absenţă. Cu Dumnezeu este uşor. Îl putem exila într-un alt loc, pe care ni-L imaginăm şi îl numim „cer”. Dar cu lucrurile, cum ar fi Iordanul, ar trebuie  să eliminăm toate semnificaţiile lui, orice care ne face să înţelegem că realitatea este mai mult decât ceea ce vedem. Secularismul nu este o vedere obiectivă a realităţii, ci o vedere a realităţii ca un simplul obiect.

Aceasta este o problemă foarte dificilă dacă faci parte dintr-o Biserică în care Sfintele Taine sunt foarte importante. Într-adevăr, aş spune că diminuarea rolului Sfintelor Taine în multe Biserici apare tocmai pentru că se regăsesc foarte puţin sau deloc într-o lume de „obiecte”. Prezenţa lor este problematică. Este, din acest motiv, că multe denominaţiuni ale creştinismului se chinuie foarte mult să explice că Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt de fapt Trupul şi Sângele Lui, ci doar într-un anumit sens foarte nuanţat. Este mai uşor de a explica cum cineva devine creştin, făcând trimitere la decizia lui, decât de a face referire la ceva ce implică scufundarea în apă.

Pentru unii, întruparea lui Hristos, venirea Lui în trup, a fost în scopul unic de a Se oferi pe Sine ca sacrificiu, ca plată, pentru păcatele lumii. Învierea înseamnă că totul s-a finalizat, aşteptând Înălţarea pentru ca El să se poate întoarce acasă şi să sărbătorească o activitate de succes aici, pe pământ. Tot ceea ce rămâne pentru urmaşii lui este să se folosească de „credinţa” în El, ca mijloc de primire a altora în viaţa veşnică în ceruri.

Într-o astfel de abordare nu este nimic complet  în întrupare – nimic nu ni se revelează în aceea că Dumnezeu S-a făcut om. Nu este de mirare că pentru mulţi creştini Fecioara Maria nu are un loc de cinste. De asemenea ceilalţi sfinţii sunt doar obiecte izolate de decizie – ei neparticipând la viaţa şi lucrarea lui Hristos. Într-o astfel de lume a izolării, creştinismul-ortodox este într-adevăr ciudat.

Dar în astfel de momente Ortodoxia ar trebui să îndrăznească să arate că deţine o „plinătate” o înţelegere completă a Evangheliei. Astfel, în Biserica Ortodoxă, lumea este formată dintr-un „singur etaj”: „Dumnezeu este cu noi.” Dumnezeu este nu numai cu noi, ci este cu noi pentru mântuirea noastră (ca răspuns la întrebarea „cum” este El cu noi). El susţine toate cele ce sunt şi lucrează nu numai pentru mântuirea oamenilor, dar deasemenea şi pentru întrega creaţie

Astfel, atunci când ne rugăm pentru binecuvântare Iordanului să vină peste Iordan, ne rugam pentru creaţie să fie creaţie- să fie ceva mai mult decât un univers auto-suficient închis. Pentru ca lumea să existe ca şi creaţie, ea trebuie să existe prin puterea Creatorului. Viaţa Bisericii, este foarte bine descrisă de Sfântul Pavel:

[Dumnezeu] ne-a făcut nouă cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El (Efeseni 1:9-10)

Hristos Însuşi este unirea cerului şi a pământului – El este plinătatea timpului care vine spre noi. În Sfintele Taine vedem manifestându-se unirea cerului şi a pământului, transformarea „obiectului” în „creaţie” şi mai mult decât atât- unirea creatului cu necreatul.

E o viaţa falsă pentru creştini de a trăi ca un obiect printre obiecte. Separarea lumii în „sacru şi profan” este o teologie săracă.” Noi nu am fost creaţi pentru a trăi ca obiecte, ci ca  persoane – chip al lui Dumnezeu. Lumea a fost creată pentru noi, pentru a locui în ea – pentru a trăi.

Locuiesc într-un altar. Aceste lucru este evident chiar şi pentru o fetiţă. Dar, de asemenea, dezvăluie întreaga lume, ca fiind altarul lui Dumnezeu. Şi dacă trăiesc – atunci trebuie să înveţ să trăiesc în prezenţa reală a altarului lui Dumnezeu, care este binecuvântat pentru totdeauna.