Lucrurile pe care le împãrţim

Cultura modernã preamãreşte adeseori libertatea de care ne bucurãm cu toţii – în unele cazuri mergând pânã în a prezenta oamenii ca indivizi. Desigur cã fiecare din noi trãieşte în propriul corp – dar chiar şi aşa – trãim într-o lume comunã. Ceea ce fac eu şi stilul meu de viaţã îi influenţeazã pe ceilalţi, fie ca vreau eu sau nu. Ȋntr-un fel sau altul, trãim într-o lume modelatã de cei dinînaintea noastrã. Peisajele – resursele – forma graniţelor politice – limba pe care o vorbim – în general toatã viaţa noastrã – sunt lucruri pe care le împãrţim – din nou, cu sau fãrã voia noastrã.

Existã o modalitate mai profundã de a împãrţi care are loc în viaţa noastrã. Aceasta se regãseşte în comuniunea, participarea (koinonia), pe care o gãsim în viaţa lui Hristos, şi datoritã Lui, în viaţa cu ceilalţi.

Ȋn câteva scrieri religioase din Est , cuvântul anadoche este folosit pentru a descrie un aspect al actului de a împãrţi şi al participãrii. Sensul lui (cel puţin atunci când a fost adoptat în limbajul religios) este în mare „responsabilitate”. Se pare cã a fost împrumutat din lumea financiarã anticã însemnând „garanţie” precum în a fi garant pentru altcineva.

Ȋn cadrul bisericii a început sã fie folosit pentru a descrie anumite aspecte ale existenţei noastre comune. Astfel naşul la botez este uneori numit anadochos – cineva care este garant pentru viaţa în Hristos a altei persoane. De asemenea este folosit pentru a descrie relaţia dintre duhovnic şi cel care se spovedeşte şi dintre pãrintele spriritual/ duhovnicesc şi ucenic. Sensul termenului anadoche este impoartant în special în cazul pãrintelui spriritual/ duhovnicesc. Ucenicul face ascultare de bãtrân dar acesta din urmã duce mai mult – luând asupra sa povara mântuirii altei persoane.

Acesta este, desigur, cel mai grãitor exemplu de pricipiu spiritual. Asumarea acestei responsabilitãţi, „a purtãrii sarcinilor unora altora” dupã cum spune Sfântul Pavel este posibilã deoarece vieţile noastre nu sunt evenimente individuale, separate – ci mai degrabã o comuniune cu vieţile celorlalţi şi cu ce este în jurul nostru.

Ȋmi aduc aminte cã acum câţiva ani discutam cu arhiepiscopul meu despre o greşealã pe care am fãcut-o (din punct de vedere canonic). Avea autoritatea sã mã pedepseascã pentru greşeala mea (suspendându-mã o perioadã) sau sã mã certe serios, etc. Ȋnsã, ca un tatã bun, m-a ascultat, a observat neştiinţa mea, m-a corectat şi mi-a spus apoi „Pãrinte Stephen, noi va trebuim sã purtãm/ ne asumãm asta.” Am fost copleşit de atâta milã. Nu mi s-a dat nici o scuzã, nici greşeala mea nu a fost trecutã cu vederea. Dar am fost încredinţat de un pãrinte mai înaintat în credinţã cã va împãrţi povara faptei mele. Aceasta a fost un exemplu de anadoche.

Atunci când ne rugãm pentru ceilalţi, intrãm într-o relaţie de responsabilitate pânã la un punct. Nu iau neapãrat ceva de la celãlalt dar devin pãrtaş la comuniunea în Hristos şi îmi unesc viaţa cu a celorlalţi într-un mod tainic. A te ruga „pentru lume” nu este aşadar un lucru uşor ci cea mai grea povarã posibilã. Hristos poartã povara în cea mai mare mãsurã. El a luat asupa Sa pãcatele lumii. Aceasta este cea mai mare anadoche a lui Dumnezeu. Hristos a devenit chezaşul unui testament mai bun (Evrei 7:22).

Dar pentru cã vieţile noastre sunt unite de comuniunea stabilitã de Hristos, existã şi alte forme de responsabilitate. Hristos ne porunceşte sã nu judecãm „ca sã nu fim judecaţi”. Aceastã învãţãturã este mai mult decât o avertizare cã Dumnezeu va face cu noi ce facem noi celorlalţi. Ȋntr-adevãr Dumnezeu este mult mai milostiv. Mai degrabã cuvintele lui Hristos ne avertizeazã cã judecata este un lucru periculos.

A-l judeca pe celãlat este a intra în viaţa lui – a intra nechibzuit în pãcatele şi neputinţele lor. Judecata, dupã cum spune Hristos, este întuneric (Ioan 3:19). Comuniunea la care suntem chemaţi este o comuniune a dragostei în care purtãm poverile unii altora în mod liber şi cu dragoste. Comuniunea în întuneric este o comuniune a constrângerii şi a forţei, unde pãcatele nu sunt iertate şi unde sunt cultivate ura, lãcomia şi invidia.

Astfel Sfântul Ioan ne spune: „Dumnezeu este luminã şi nici un întuneric nu este întru El. Dacã zicem cã avem împãrtãşire cu El, şi umblãm în întuneric, minţim şi nu sãvârşim adevãrul. Iar dacã umblãm întru luminã, atunci avem împãrtãşire unul cu altul, şi Sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curãţeşte pe noi de orice pãcat” (1 Ioan 1:5-7).

Dintr-un motiv similar suntem învãţaţi sã ne cinstim pãrinţii. Ȋmpãrţim o comuniune adâncã cu pãrinţii şi strãmoşii noştri. A-i blestema pe ei înseamnã a ne blestema pe noi înşine. Nu se poate sã nu avem tatã şi mamã. Putem extinde lumina lui Hristos chiar şi trecutului nostru şi temeliei noastre sau putem sã stãm pe temelia întunericului – un lucru foarte periculos.

Lumea trãieşte în mare în comuniunea întunericului. Aceasta este viaţa înafarã de Hristos. Este de asemenea o caracteristicã a multor din cei ai cãror vieţi îl mãrturisesc pe Hristos ca Domn si Mântuitor. Chemerea adresatã fiecãruia, credincios şi necredincios, este de a merge în luminã. Pentru unii o asemenea invitaţie este o bucurie. Alţii o pot vedea ca pe o ameninţare sau ca pe o povarã prea grea.

Hristos nu ne-a lãsat ameninţãri şi ne-a cerut doar sã luãm o parte din povara pe care El Ȋnsuşi o poartã. Partea noastrã din povarã este minusculã – aşa e mila Lui.

Dostoyevsky despre individ

Următoarul pasaj din Fraţii Karamazov este luat din „Convorbiri şi Omilii” a Bătrânului Zossima – unul dintre personajele principale ale romanului. Gândurile sale sunt eco-uri ale unor articole anterioare care pun în contrast omul ca „individ” (izolare), şi omul ca persoană (fraternitate şi comuniune).

Uita-te la cele lumeşti şi la întreaga lume care se bucură mai mult decât poporul lui Dumnezeu, nu sunt cumva chipul lui Dumnezeu şi adevărul Lui, stricate în popor? Ei au ştiinţa, şi-n ştiinţă au tot ceea ce este supus simţurilor. Dar lumea spirituală, cealaltă jumătate mai înaltă din om, este cu totul respinsă, alungată cu un fel de mândrie, chiar cu ură. Lumea a proclamat libertatea, mai ales în vremurile din urmă, dar ce se vede în această libertate a lor: numai sclavie şi sinucidere!

Lumea spune: „Ai nevoii şi prin urmare trebuie să le satisfaci, pentru că ai aceleaşi drepturi ca şi cei bogati sau ca nobilii. Nu-ţi fie frică de a le satisface, sau chiar să ai mai multe”- asta te-nvaţă acum lumea. În acest sens văd ei libertatea. Dar ce vine din acest drept, de mărire a nevoilor? Pentru cei bogaţi, izolare şi sinucidere spirituală; pentru cei saraci, invidie şi crimă, pentru că lor li s-a dat dreptul, dar nu li s-a arătat un mod de a le satisface. Suntem asiguraţi că lumea devine din ce în ce mai unită, că se se formează o comuniune frăţească, prin scurtarea distanţelor, prin transmiterea gândurilor prin aer.

Alas, nu a crezut într-o astfel de unire a oamenilor. Considerând libertatea o satisfacere mai rapidă şi mai promptă a nevoilor, ei îşi distorsionează propria lor fiinţă, pentru ca-şi generează multe dorinţe nebuneşti şi fără sens, obiceiuri, şi capricii  pentru sine din cele mai absurde . Ei traiesc doar pentru a se invidia reciproc, pentru goana după plăceri şi pentru a se afişa. 

A cina împreună, a avea cai, trăsuri, ranguri, sclavi care să le slujească, este o necesitate astfel încât ei şi-ar sacrifica viaţa, onoarea, iubirea celorlalţi, şi chiar s-ar sinucide dacă n-ar putea să le aibe. Vedem acelaşi lucru şi la cei care nu sunt bogaţi, la săraci care-şi înneacă nevoiele nesatisfăcute şi invidia în băutură. Dar în curând se vor imbata cu sânge în loc de vin, căci spre asta se îndreaptă. Te-ntreb: Un astfel de om este liber?

Am cunoscut un „luptator pentru o idee”, care mi-a spus el însuşi că, atunci când era lipsit de tutun în închisoare, a fost atât de chinuit de această privaţiune încât şi-a trădat şi „ideea”, numai că să-i dea nişte tutun . Şi un astfel de om spune: „Voi lupta pentru omenire.” Ei bine, cât de departe va merge un astfel de om, şi la ce este el bun? Poate va rezista puţin, dar el nu pentru mult timp.

Şi nu e de mirare că au căzut în sclavie în loc de ajunge liberi, şi în loc de lupta petru dragostea frăţească şi unitate umană, au căzut în dezbinare şi izolare, aşa cum îmi spunea profesorul şi vizitatorul meu la tinerete. Şi, prin urmare, ideea de a sluji omenirii, de fraternitate şi unicitate a oamenilor, se degradează tot mai mult în lume, şi acum ideea chiar este luată în bătaie de joc, căci cum poate cineva să-şi lepede obiceiurile, unde va merge aceast sclav acum, cănd este atât de obişnuit să-şi satisfacă nevoile lui nenumărate, pe care chiar el le-a inventat? El este izolat, şi ce-i pasă lui de ceilalţi? Au reuşit să adune din ce în ce mai multe lucruri, dar au din ce în ce mai puţină bucurie.