Mirele şi judecata Lui

„Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită e sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică-i aceea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru; cu folosinţele celor fără de trupuri, miluieşte-ne pe noi”.

Cântarea Iată Mirele – Troparele Deniilor

Slujbele din primele zile ale săptămânii Patimilor Mântuitorului au ca temă comună judecata lui Dumnezeu de către oameni. Deniile mirelui sunt cele mai importante slujbe ale Bisericii din aceste zile, numite astfel datorită icoanei Mântuitorul– Mirele Bisericii; un nume surprinzător dat Mântuitorului descoperit în umilinţă, încoronat cu spini, avand în mâini trestia cu care soldaţii l-au batjocorit şi l-au luat în derâdere.Toate acestea sunt însemnele patimilor Sale. Această imagine face parte din caracterul neobişnuit al Săptămânii Patimilor. Patimile şi judecarea Mântuitorului sunt de departe unele dintre elementele cele mai neobişnuite şi bulversante dintre evenimentele care se petrec în ultimele zile ale lui Hristos pe pământ.

 

Am fost crescut de mic cu poveşti care îl înfăţişau pe Mântuitorul blând şi iubitor de pace în contrast cu Mântuitorul prezentat ca Judecător la cea de-a doua venire a Sa. Mi s-a spus că cea de-a doua venire va fi foarte diferită de prima. Mi se părea că Mântuitorul înfăţişat blând şi smerit era doar o disimulare, o prefăcătorie, dezvăluindu-şi adevărata faţă mai târziu la răzbunătoarea Judecată.

Aceasta, desigur, este o distorsionare a adevărului, o erezie. Judecata lui Dumnezeu este dezvăluită în săptămâna patimilor. Hristos, pironit pe cruce, este deplina descoperire a lui Dumnezeu. Nu există altă descoperire care să fie făcută cunoscută oamenilor, nicio descoperire a vreounei viitoare mânii a lui Dumnzeu. Hristos, crucificat, este imaginea mâniei lui Dumnezeu.

Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor sunt cunoscute ca şi Sfârşitul. Sfârşitul este cel care denotă caracterul unei judecăţi. Sfârşitul unui lucru întotdeauna scoate la iveală adevărul din spatele acestuia, aşa cum spune şi proverbul timpul va dovedi adevărul. Când Sfârşitul este adus de Dumnezeu, atunci adevăratul sfârşit al tuturor lucrurilor va fi descoperit.

Ironie si credință

Cred că a te aștepta la tineri să fie ironici, este prea mult pentru vârsta lor. Dacă îmi amintesc bine, în anii studenției, eram în cel mai bun caz sarcastic. Ironia cere mai multa introspecţie.

Pentru a putea continua să trăim creștinește, trebuie să putem aprecia ironia. Întreaga noastră lume este plină de contradicţii. Ipocrizia este prezentă chiar şi în inima noastră. Greşelile bisericii și ale celor apropiați ei pot foarte ușor să distrugă inimile celor tineri și să rănească inimile celor mai în vârstă.

Îmi amintesc cel puțin două ocazii în viața mea când greșelile Bisericii sau a ierarhiei bisericești, m-au determinat să mă îndepărtez de Biserică, sau ceea ce însemna pentru mine drept Biserică la vremea aceea. Odată cu trecerea anilor, nu s-au împuținat lucrurile care să mă dezamăgească – într-adevăr lucrurile care m-au supărat în tinerețe nu se pot compara cu revelațiile văzute de noi toți în ultimii ani.

Nimeni nu este fără vină. Evanghelici, romano-catolici, ortodocși, anglicani, greșelile și mușamalizările nu sunt străine de nici una din aceste categorii. Dar întrebarea despre adevăr rămîne – dar într-un context al purității, toată lumea pierde. Ironia rămîne. Greșelile noastre nu ar fi atît de  amare, dacă Împărăția nu ar fi atât de pură. Trădarea lui Iuda e cu atât mai întunecată, cu cât victima este Însuși Dumnezeu.

Toate ne aduc înapoi la concluzia că ironia rămâne. Cea mai mare ironie este Dumnezeu care iartă și ne rămâne credinicios nouă in ciuda tuturor contradicțiilor.

Atunci când discuți cu cei care sunt în căutare și întreabă despre credința ortodoxă- este important să te asiguri că ei nu sunt de fapt in căutarea Bisericii perfecte. Unica, Adevărata Biserica înseamnă ceva foarte diferit de perfecțiune. Citind despre istoria Ortodoxiei (care acum 1000 de ani era doar‚ Istoria Bisericii) nu putem renunța la un secol ideal – măsura reformei. Orice student al Noului Testament trebuie să recunoască că nu există Scrisori către Perfecți. Mi se pare ironic (în alt sens) că există cei care caută Biserica Noului Testament ca și când ea ar fi un ideal.

Regândirea lecturii

Dacă, aşa cum am scris, Biserica Ortodoxă însăşi este interpretarea corectă a Bibliei – cineva s–ar putea întreba, “Cum aş putea citii Biblia dacă interpretarea ei este Biserica?” Este o întrebare bună, chiar evidentă, dar una care ne arată următorul lucru: natura interpretării.

În general, să vorbeşti despre interpretarea unui lucru înseamnă să explici şi să comentezi şi să cauţi întrebări care au un sens. Bineînţeles, aceasta înseamnă că răspunsul la o întrebare este ceva despre care se poate vorbi, se poate explica, comenta, etc. Astfel, interpretarea este văzută ca o problemă literară esenţială. Am început de la două versete din Biblie – amândouă ilustrează modul în care re–gândescaceastă interpretare. Primul este declaraţia Sfântului Apostol Pavel făcută Creştinilor din Corint:

“Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Fiindcă voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi ca slujitori ai lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi.” (2 Cor. 3:2–3)

Şi descrierea lui Hristos făcută de Sfântul Ioan ca execeză a Tatălui: (Ioan 1:18):

“Nimeni n–a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul cel Unul-Născut , care este în sânul Tatălui, acela L–a făcut (exegatoin limbra greaca) cunoscut.”

(Exegeza este termenul tehnic pe care teologii îl folosesc când vorbesc despre explicarea unui pasaj din Biblie). Astfel întrebarea poate fi reformulată astfel: “Cum oare sunt Corintenii o Epistolă?” şi ce însemnă că „Hristos l-a făcut cunoscutpe Tatăl?” În ambele cazuri răspunsul nu este unul literar, ci o chestiune despre viaţă. Hristos ni-l descoperă pe Tatăl spunând: „Cine M–a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Dumnezeu nu ni Se face cunoscut spunându–ne cuvinte despre El. Aceia care cred că Biblia este revelaţia lui Dumnezeu să înşeală în mod trist. Creştinii nu sunt Musulmani. Hristos Însuşi este Cuvântul Tatălui şi prin Hristos noi îl cunoaştem pe Dumnezeu, nu prin Biblie. Biblia are locul ei de mare importanţă şi este o parte importantă a vieţii Bisericii, dartocmai despre asta vreau să scriu în acest articol.

Revelaţia lui Dumnezeu făcută oamenilor din Corint nu se găseşte în cele două epistole scrise de Sfântul Pavel tinerilor Biserici din acel oraş, ci în Biserica însăşi. Este revelaţia lui Dumnezeu făcută Corintenilor, “scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor.”

În cazul în care locuitorii din Corint nu văd şi nu vin să–l cunoască pe Hristos în şi prin Biserică, Trupul Său, care a fost stabilit în acel loc, Corintenii nu–l vor cunoaşte pe Dumnezeu. O astfel de afirmaţie duce direct la inima existenţei Bisericii. A devenit un lucru comun încreştinătatea modernă ca Biserica să se reducă la o părtăşie de convenienţă, care există numai să încurajeze şi să consolidezecreştinii individuali (acest lucru este valabil în special în Creştinismul Evanghelic, dar s–a răspândit ca o înţelegere culturală mai largă). Întrucât Scripturile vorbesc destul de diferit despre Biserică.

Biserica:

Este Stâlpul şi Temelia Adevărului (Timotei 1, 3:15)

Este plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi (Efeseni 1:23)

Este chiar trupul lui Hristos (1 Corinteni cu 12 şi alte locuri)

Este Mireasa lui Hristos (Apocalipsa 21:2 şi în alte părţi)

Aceste descrieri nu se potrivesc în niciun fel unei organizaţii al cărei scop este să încurajeze şi să întărească creştinul individual. Înţelegerea modernă a Bisericii este denigratoare, negând descrierea ei ca fiind Mireasa lui Hristos, Plinătatea Sa, Trupul Său, Stâlpul şi Temelia Adevărului.

Biserica este o epistolă la fel cum şi Hristos îl descoperă peTatăl.Hristos a spus ”Căci după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine.” (Ioan 5:26). În acelaşi mod, Hristos este viaţa Bisericii. Biserica nu există numai să spună cuvinte despre Hristos, ci să propovăduiască viaţa lui Hristos printre oameni. Biserica nu are altă viaţă.„Gândiţi–vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.” (Coloseni 3:2 – 4)

Astfel noi nu “citim” Biserica ca şi cum am citi o carte. “Citim” Biserica ca şi impact asupra vieţii şi mod de informare a vieţii noastre. Dacă suntem parte a Bisericii, atunci viaţa noastră însăşi va tot creşte în viaţa în Hristos, o Epistolă scrisă pe tablele de carne ale inimii. Dar aceasta nu trebuie să o facem individual, pentru că nu o putem face în afara Bisericii şi fără viaţa trăita de întreaga Biserică. Nu ne Botezăm singuri. Marea provocare a Bisericii Ortodoxe în timpurile moderne este să rămână Biserică, să fie Epistola credincioasă a lui Dumnezeu pentru lume şi nu doar un brand exotic al creştinismului modernizat. Pentru că noi suntem o epistolă scrisă de Duhul Dumnezeului celui viu, nu o organizaţie a cărui programe îi distrează pe cei interesaţi. Lasaţi morţii să îngroape morţii. Biserica trebuie să fie Viaţa trăită.

Vă rog să mă iertaţi dacă forţa a ceea ce am scris în acest articol este în vreun fel scandalos. Nu am vrut să smintesc pe nimeni, ci doar să arăt drumul spre adevărul Bisericii lui Dumnezeu şi locul Bibliei în cadrul acesteia.

Misterul plinătăţii

Unul dintre cuvintele cele mai utilizate în Ortodoxie, extras în mod special din scrierile Noului Testament, este termenul „plinătate” sau plenitudinie (pleroma în limba greacă). Sfântul Pavel îl utilizează pentru a descrie ceva care se desăvârşeşte sau care se află în stadiul final, o stare mai presus a lucrurilor decât cum le cunoaştem noi.

Deoarece termenul face referire des la lucruri în stadiul lor de desăvârşire, sau la realităţi care sunt mai înalte decât realitatea pe care o cunoştem în prezent, plinătatea este un termen greu de discutat. Biserica este descrisă de Sf. Pavel ca „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi”(Efeseni 1:23). Sfântul Pavel nu descrie Biserica ca ceva ce va fi plinătatea, dar ca pe ceva ce simplu este plinătatea. Bineînţeles, experienţa noastră zilnică în mod general nu conştientizează Biserica ca deplină. Suntem mult mai probabil conştienţi de Biserică ca fiind cea care nu reuseşte sa fie plinătatea Lui Dumnezeu.

Vă voi spune părerea mea personală despre o experienţă a plinătăţii (sau asemănătoare cu plinătatea). Am avut bucuria, pentru câteva zile săptămâna trecută, de a primi in vizită pe copiii mei, toţi în acelaşi timp. Este o experienţă rară întrucât acum sunt mari şi toţi căsătoriţi – şi traversează ambele Coaste ale Statelor Unite pentru a ajunge la noi. Cel mai mare a fost plecat de acasă pentru aproximativ 12 ani sau mai mult.

Într-o seară, săptămâna trecută, când eu împreună cu soţia mea ne pregăteam de culcare, m-am întors către ea şi i-am spus:” Poţi să simţi?” Ea a răspuns: „Ce?”

„Suntem toţi aici” i-am raspuns. Amândoi am suspinat de mulţumire.

A fost o descriere deosebit de potrivită în lumina experienţei noastre comune de-a lungul anilor. Când apărea subiectul copiiilor pe durata anilor în care noi încă dădeam naştere copiilor, soţia mea spunea că mereu se întreba:”Suntem toti aici, deja?”. A fost de parcă ea ar fi aşteptat o oarecare plinătate, o împlinire de care ea îşi va da seama atunci când se va întâmpla. Experienţa mea interioară a fost aceeaşi. Cu toate că am pierdut un copil, prezenţa sa continuă să facă parte din plinătatea familiei, şi nu este niciodată „absent”.

Ce v-am povestit este doar o asemănare – dar este o experienţă a plenitudinii care se îndreaptă către cea pe care încă n-o cunosc.

Această imagine a Bisericii, în special ca o realitate prezentă , merită să fie valorificată. Lumea noastră, mai ales văzută prin lentilele culturii noastre, este mereu în schimbare, mereu devenind ceva diferit. Ne vedem pe noi înşine în aceeaşi manieră. Vedem economia şi ştiinţa şi cultura noastră că împărtăşesc acelaşi fenomen. Puţini astăzi văd lumea evoluând sau schimbandu-se către o oarecare stare perfectă ( sau stare de plenitudine). Ne-am obişnuit cu schimbarea şi judecăm lucrurile nu în lumina unei perfecţiuni, ci în lumina utilităţii.

Existenţa Bisericii, de mult timp a încetat să aibă un sens al perfecţiunii pentru cei mai mulţi dintre creştini. Intr-o lume unde cultele crestine sunt peste 20.000 – o asemena idee ar fi de neconceput. Există cei care au moştenit limbajul Scripturii şi al Crezului şi utilizează cuvinte precum „ perfecţiune” şi „adevăr”, chiar şi „singura” ca să descrie Biserica careia aparţin. Ca un creştin ortodox, aparţin unei Biserici a cărei limbaj este foarte mult marcat de asemenea adjective. Bineînţeles, noi am folosit acele adjective cand nicio alta „Biserică” n-a existat. Intr-un asemenea context, cuvintele au un înţeles puţin diferit – unul care nu este în mod necesar polemic.

Nu cred într-o Biserică „invizibilă”(în sensul predat de mulţi protestanţi). Bisericii „invizibile” îi lipseşte caracterul material, care incomodează (cine poate fi scandalizat de o Biserică invizibilă?). O Biserică invizibilă este aproape la fel de utilă, sau poate exact la fel, ca o Biserică imaginară.

Mai degrabă, Biserica este „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi”. Poate problema nu constă în incomodarea lumii care pare să cuprindă în mare parte ceea ce numim „Biserică” ci mai curând se află în ochii şi inima propie. Nu vedem nimic în propia experienţă care poate fi descris ca „plinătatea Lui Dumnezeu”, dar nici nu percep starea adevărată a oricărui lucru ce ne înconjoară. Vedem duşmani şi răutate unde de fapt nu este aşa. („Cel rău fuge fără să fie urmărit…” Proverbe 28:1¹ sau vezi Leviticul 26:17). Întunecimea lumii este de multe ori doar proiecţia întunecimii propiilor noastre inimi.

Hristos ne spune că doar „cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu”. Aş presupune ca doar aceşti vor fi de-asemenea singurii care pot recunoaşte „ plenitudinea” aceluiaşi Dumnezeu. O Asemenea curăţie sufletească se naşte din dragoste şi este hrănită de pocăinţă şi iertare.

Nu aştept ca plinătatea să apară – simţirea plinătăţii este un efect al inimii mele curate. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că este răbdător.

Scripturile şi Biserica

În ultima vreme am scris mai multe articole despre Sfânta Scriptură – şi citind comentariile am observat că trebuie subliniat un anumit ascpect, pe care l-am neglijat într-o anumită măsură – relaţia dintre Scriptură şi Biserică. Mare parte din lumea modernă este produsul culturii protestante – sau a culturilor în care vederea bibliei a fost modelată puternic de proiectul protestant.

Cea mai critică parte a proiectului intelectual a fost decuplarea Scripturii de Biserică. Pentru Martin Luther sau pentru reformatorii de mai târziu (în special succesorii lui Luther, Calvin şi Swingli) Biblia a devenit singura autoritate (sola Scriptura) şi prin Biblie era judecată Biserica, reforată şi corectată. Deşi Scripturile au luat o nouă formă – una în care au devenit o carte independentă cu autoritate peste orice altceva. Problemele de interpretare se împreunau adesea cu teoriile „competenţei sufletului” în care se afirma că fiecare suflet individual avea competenţa să interpreteze Scripturile pentru el însuşi. Bineînţeles, acestea erau toate dogme false, neîntâlnite la Părinţii Bisericii.

Unul dintre rezultate a fost să creeze ceva  creştin paralel cu Coranul. Creştinismul, a devenit o „carte a poporului” din cauza reformatorilor bine-intenţionaţi. Un singur creştin, cu o copie a Scripturii, a devenit într-un fel  un exemplu suficient pentru Creştinism. Bineînţeles fenomenul este o contradicţie în sine a Scripturilor. Astăzi vedem încorporarea acestor schimbări. Mulţimile tinerilor şi a bătrânilor, purtând biblii sub braţele lor, îşi fac loc cu devotament în clădiri, eufemistic numite „biserici”, deşi în America sunt din ce în ce mai mult numiţi ceva mai mult decât o „Biserică.”

Separarea Bibliei de Biserică nu a fost un accident – a fost o mutare politică intenţionată. Scopul a fost de a aşeza Scripturile ca o autoritatea independentă de Biserică.  Şi această independenţă nu a fost numai de dragul unei mişcări spirituale „libere” a individului. Cel mai mare concurent a autorităţii în Biserică în secolul 16 nu era individul, ci Statul. Întrebaţii pe monahii cei mulţi din Anglia ucişi. Secolul 16 nu este marele secol al democraţiei în Europa de Vest, ci marele secol în care s-au născut naţiunile stat. Autoritatea Bisericii se diminua în timp ce autoritatea statului se extindea. Era mult mai uşor să oferi  confortul spiritual al unei Biblii personale şi a unui Dumnezeu personal decât o entitate politică periculoasă a unei comunităţi spirituale.

Bineînţeles că istoria a mers înainte, şi aceste intenţii originale s-au transformat  în realităţi de zi cu zi. Bineînţeles, creştinul individualizat cu biblia sa individualizată continuă să trăiească la mila statului naţiune, adesea înzestrând acele entităţi (mai ales în America) cu o autoritate care adesea nu le aparţine lor.

Dar bineînţeles, mişcarea radicală de scoatere a Sfintei Scripturi din contextul interpretativ a Bisericii Ortodoxe vii, este de a omorî Scripturile ca Scripturi. Scripturile în afara Bisericii nu au sens aşa cum Sfânta Împărtăşanie nu are sens în afara Bisericii. Inspirate de Duhul Sfânt, Scripturile sunt scrise pentru Biserică, către Biserică, şi sunt citite de Biserică. În afara Bisericii nu pot avea nici un înţeles special – pentru că înăuntru Bisericii are înţelesul cel mai propriu care poate fi transmis doar în Biserică.

Acest lucru este evident în mai multe întâmplări din Noul Testament. Către saducheii care respingeau mare parte din Vechiul Testament, Mântuitorul spunea: „Vă înşelaţi, neştiind scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 20:29).

Şi mai clar El le spune fariseilor, „Voi cercetaţi scripturile, pentru că credeţi că în ele aveţi viaţă veşnică;  şi ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Este o revendicare în care Hristos arată către Sine Însuşi ca înţeles al întregului Vechi Testament. Nu mă pot gândi la o afirmaţie mai clară din buzele în privinţa mesianităţii Sale.

Dar noi vedem de asemenea dovezi de citire şi înţelegere a Scripturii într-un cadrul adecvat. Saducheii nu înţelegeau, nici fariseii.  In extenso, nici apostolii lui Hristos nu înţelegeau până la Înviere. Pe drumul către Emaus, am auzit de întâlnirea dintre Domnul Înviat şi apostolii săi care urmau să fie luminaţi:

Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?  (Luca 24: 25-32)

După această întâlnire, Hristos apare în faţa ucenicilor pe marea Galileii. El îi salută de la mal:

Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.  (Luca 24: 41-47)

Este evident că întreaga schemă interpretativă a Vechiului Testament – ca o revelaţie a Domnului care a suferit şi a înviat – nu este înţeleasă deloc de apostoli până când le este dat lor de Hristos după înviere. Aceeaşi schemă ( în înţelesul grecesc de „cadru”) este exact cadrul liturghiilor, a imnelor şi rugăciunilor Bisericii. Ele sunt cele mai abundente mărturii a acestei proclamaţii primitive a Bsiericii în care Vechiul Testament, cântându-le în  context propriu,  îşi află înţelesul în purtarea mărturisiirii despre Hristos şi despre Învierea Lui. Această bogată schemă interpretativă este complet pierdută de cei care au detaşat biblia de plinătatea Bisericii Ortodoxe plasându-o în diferite forme ale istoriei – fie fundamentalist literale – sau în scheme istorico-critice ale blasfemiei.

Scripturile nu stau în afara Bisericii. Ele sunt „Scripturile Bisericii.” Să te referi la ele ca Scripturi detaşate de Biserică este o afirmaţie absurdă care ignoră înţelesul propriu a cuvântului „Scriptură.” Ele sunt scripturi, sau „scrieri sfinte”, în mod special pentru că Biserica vede şi aude în ele ceea ce am fost învăţaţi să vedem şi să auzim în ele. Scoase din acest context ele vor fi citite incorect. Este la fel de absurd să susţii că Scripturile au un înţeles „obiectiv”,  ca şi cum ar fi scrise pentru nimeni – ca o piatră care există în deşert. Ele nu sunt obiective, ci ele sunt „bisericeşti” adică există pentru viaţa Bisericii şi ca parte din viaţa Bisericii.

Dacă un om ar şti cuvântul lui Dumnezeu, atunci ar sta în mijlocul aşezării Bisericii şi ar asculta cântările şi rugăciunile sfinţilor. Acolo va auzi comorile bogate ale Cuvântului lui Dumnezeu oferite ca rugăciune, ca dogmă, ca închinare, ca icoană verbală a lui Hristos Însuşi. Aşa făcând poate veni să-L cunoască pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Regândirea cititului

Cineva a lăsat un comentariu la ultimul articol şi a zis: „Icoanele fac cu ajutorul culorilor ceea ce Scripturile fac cu ajutorul cuvintelor”.  Asta bazat bineînţeles pe învăţăturile Sinodului VII Ecumenic. Republic un articol pe care l-am scris mai de mult cu numele „Cum să citim Biserica”, care înţelege Biserica ca interpretare a Sfintei Scripturi. E un altfel de a spune acelaşi lucru pe care-l susţineam despre Scripturile Vechiului Testament. Sper că celor care-l citesc să li se pară interesant.

Dacă,  aşa cum am scris, Biserica Ortodoxă însăşi este interpretarea corectă a Sfintei Scripturi, atunci cineva ar putea întreba, „Cum pot citi eu Sfânta Scriptură dacă Biserica e intrepretarea  ei”. E o întrebare bună, chiar una evidentă,  dar una care ne duce chiar la esenţa problemei:  modul de a intepreta.

În mod normal, intepretarea înseamnă comentare, explicare, şi chestionarea  înţelesurilor. Desigur, asta presupune că fiecare chestionare (întrebare) să aibă şi un răspuns care poate fi explicat, discutat, comentat, etc. Astfel, interpretarea este văzută esenţial ca o chestiune literală (literă cu literă).

Mi-am extras ideile care-mi argumentează părerea din două versete din Sfânta Scriptură – amândouă arată cum eu re-prezint [reformulez] intepretarea. Primul  verset conţine spusele Sfântului Apostol Pavel către creştinii din Corint:

Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii, arătându-vă că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii.

Şi descrierea făcută de Sfântul Ioan despe Hristos ca exegeză a Tatălui.

Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.

(Exegeză este un termen tehnic pe care teologii îl folosesc când se referă la explicarea pasajelor din Sfânta Scriptură.)

Astefel întrebarea poate fi reformulată: „Cum pot fi Corintenii o epistolă ?” şi „Ce înseamnă că Hristos e o exegeză a Tatălui”. În ambele cazuri răspunsul nu poate fi la propriu (literal), ci o problemă de trăire. Hristos îl explică pe Tatăl încât poate spune, „Dacă M-aţi văzut pe Mine aţi văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Dumnezeu nu S-a făcut cunoscut oferindu-ne cuvinte despre El. Cei ce cred că Sfânta Scriptură este descoperirea lui Dumnezeu se-nşeală amarnic. Creştinii nu sunt musulmani. Hristos Însuşi este Cuvântul Tatălui şi prin Hristos noi îl cunoaştem pe Dumnezeu, nu prin Biblie. Scripturile au locul lor de mare importanţă şi sunt o parte importantă a vieţii Bisericii, şi despre această parte scriu acum.

Descoperirea lui Dumnezeu celor din Corint nu se găseşte în cele două epistole scrise tinerei Biserici din acel oraş, ci chiar în Biserică. Ei sunt descoperirea lui Dumnezeu în Corint, „scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii”.

Dacă cei din Corint nu-L văd şi nu vor să-L cunoască pe Hristos în şi prin Biserică, Trupul Lui, care a fost stabilit acolo, atunci Corintul nu va ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu.

Unele dintre aceste probleme se referă chiar la esenţa existenţei Bisericii. A devenit un lucru normal în creştinismul modern să reducem Biserica la o frăţietate de comun acord, care există doar să încurajeze şi să întărească pe creştini (aceste lucru este în mod particular adevărat în Creştinismul Evanghelic dar s-a întins având o largă  înţelegere culturală).

Biserica:

Este stâlp şi temelie a adevărului.  (1 Timotei 3:15)

Este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi. (Efeseni 1:23)

Este adevăratul Trup al lui Hristos (1 Corinteni 12 şi alte locuri)

Este mireasa lui Hristos (Apocalipsă 21:12 şi alte locuri)

Aceste descrieri nu se potrivesc unei organizaţii a cărui scop este de a încuraja şi întări creştinii. Înţelegerea modernă a Bisericii e blasfemitoare  atunci când neagă descrierea lui Dumnezeu despe Biserică ca fiind Mireasa Lui, Plinătatea Lui, Trupul Lui, Stâlp şi temelie a adevărului.

Biserica este o epistolă aşa cum Hristos îl descoperă pe Tatăl. Hristos a spus, „Aşa cum Tatăl are viaţă în sine însuşi; aşa i-a dat şi Fiului să aibe viaţă în Sine însuţi” (Ioan 5:26). În acelaşi fel, Hristos este viaţa Bisericii. Biserica nu există pentru a discuta despre Hristos ci de a arăta viaţa lui Hristos prin oameni. Biserica n-are altfel de viaţă.

Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ;  căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu.  Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.  (Col. 3:2-4)

Deci noi nu citim Biserica precum am citi o carte. Noi citim Biserica ştiind că viaţa ei ne arată şi influenţează şi viaţa noastră. Dacă suntem parte a Bisericii, atunci viaţa noastră este din ce în ce mai mult viaţa lui Hristos, o epistolă scrisă pe tablele de carne ale inimii. Dar asta nu e posibil ca individ, nu putem avea viaţa aceasta în afara Bisericii şi în afara vieţii trăită de întreaga Biserică. Noi nu ne botezăm pe noi înşine.

Marea provocare a Bisericii Ortodoxe în lumea modernă este de a rămâne Biserică, de a fi o epistolă credincioasă a lui Dumnezeu în lume şi nu doar un brand exotic a creştinătăţii modernizate. Noi suntem o scrisoare, scrisă de Duhul lui Dumnezeu Cel Viu, nu ca organizaţie a cărei programe întreţine pe cei interesaţi.

Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii. Biserica trebuie să însemne trăirea unei vieţi.

Iertaţi-mă dacă duhul acestui articol este oarecum scandalos. Nu vreau să-ncurc pe nimeni, cid oar vreau să arăt calea către Adevărul Bisericii lui Dumnezeu.şi locul Sfintei Scripturi în ea.