Cultură noastră este un cult al tinereții. Bâtrânii, bătrânețea și trecutul trebuie uitate, curățate și înlocuite

Un tânăr îşi imaginează că greşelile pe care le face sunt, cu mai mult efort, lucruri pe care le va corecta. Un bătrân ştie mai bine. Greșelile pot fi o sursă de smerenie sau o sursă de regret dureros. E de preferat să fie mai degrabă o sursă de smerenie. Mă întreb dacă acest lucru este motivul pentru care viaţa duhovnicească nu este populată de tineri înţelepţi. Dacă eşti tânăr şi sfânt, eşti probabil un martir. Tradiţia preţuieşte bătrânii şi nu doar pe bătrânii purtători de duh care populează admiraţia uimitoare a celor ce vor să devină sfinți. Tradiţia preţuieşte bătrânii.

Săptămâna trecută am stat la masă într-un azil, înconjurat de bătrâni în scaun cu rotile. Enoriaşa pe care venisem s-o vizitez era prinsă într-un joc de bingo. Am decis să mă alătur ei. Ceea ce părea punctul culminant al zilei, o activitate specială pentru locuitorii casei, părea un pic obositoare pentru mine. Se strigau numerele şi frecvent trebuiau să fie repetate de câteva ori. Am încercat să comport ca unul dintre ei, pentru ca jocul de bingo să fie maxima bucurie a după-amiezii mele. Am pierdut şi am fost puţin dezamăgit.

O întrebare a fost pusă în ultimele comentarii despre pacienţii cu Alzheimer. Să devii victima demenţei este desigur un gând înfricoşător. Dar cred că mulţi dintre tineri trebuie doar să ia în considerare doar realitatea simplă a îmbătrânirii.

Enoriaşa mea de la casa de bătrâni este o femeie interesantă. O împărtăşesc în fiecare săptămână. E mereu veselă. Cu câţiva ani în urmă, s-a împrietenit cu un domn evreu la azil şi, prin prietenia lor, l-a adus la Hristos. L-am botezat la azil şi de câţiva ani îl împărtăşeam împreună cu ea. El a adormit anul trecut şi mi-e dor de el.

Moartea lui Hristos şi schimbarea omului

 Dintre gânditorii străluciţi ortodocşi contemporani face parte şi părintele John Behr, decanul Seminarului Sfântul Vladimir. Am avut ocazia să-l ascult recent, pentru câteva zile, în cadrul unei conferinţe în Florida. Pregăteşte o nouă carte care va fi publicată în această toamnă, în care îi poartă pe cititori la locul morţii – moartea lui Hristos – şi ne arată adevărul comuniunii şi învierii noastre în Hristos. Am ratat săptămâna acesta unul din subiectele lui, dar aştept cu nerăbdare cartea (căreia îi voi face, fară îndoială, o recenzie şi o voi posta pe blog). Este vorba de o scurtă meditaţie asupra Schimbării prijeluite de unele din reflecţiile lui. Aşa cum se întâmplă totdeauna la părintele John, ceea ce este nou şi unic, nu este gândirea originală (căci ea aparţine Sfinţilor Părinţi si în cele din urmă lui Hristos), dar ne ajută prin abilitatea lui să vedem ceea ce noi trecem prea uşor cu vederea.

Povestea creării noastre în Geneză, este întreruptă la un moment dat. Sfânta Treime spune: “Să facem om după chipul si asemănarea noastră” şi în acest moment opera de creare a omului începe. Dar crearea omului nu se întâmplă la fel ca în cazul celorlalte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut. Căci, atunci când a creat stele şi copacii, cerul şi pământul, Dumnezeu a spus: “Să fie…!” Şi aşa a fost. Dumnezeu s-a uitat la ceea ce a făcut şi a spus: “Este bine.” Dar când îl crează pe om are loc o discuţie: “Să facem…” Îl alcătuieşte pe om din pământ şi suflare de viaţă. Dar, Dumnezeu uitându-se la om nu spune: “Este bine” ci, uitându-se la el spune: “Nu este bine.” Primul “nu este bine” din toată creaţia se referă la faptul că omul este singur. ”Nu este bine ca omul să fie singur.” Apoi a adus în faţa omului toate animalele şi i le-a dat în stăpânire. Însă a văzut Dumnezeu că omul nu avea  ajutor potrivit pentru el.

Prima afirmaţie că este bine apare atunci când este creată femeia “Os din oasele mele şi carne din carnea mea.” Omul nu mai este singur acum. Dar aceasta nu reprezintă binele final. Crearea omului, bărbat şi femeie este însă întreruptă de păcat şi este deraiată de la planul lui Dumnezeu. Aşezaţi în grădina Raiului, sunt avertizaţi să nu mănânce dintr-un anumit pom căci “În ziua în care veţi mânca, veţi muri.” Sfântul Atanasie spune că moartea apare astfel ca o consecinţă a refuzului lui Adam si al Evei de a trăi după asemănarea lui Dumnezeu. Ne-am întors la nimicul din care am fost creaţi. Păcatul este aşadar o perturbare a creării omului.

Trupuri, oase şi credinţă – Creştinismul şi moaştele

 Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de Moabiţi. Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.(A patra carte a regilor 13: 20-21)

În fiecare an la sfârşit de octombrie, America începe lupta cu o sărbătoare destul de ciudată. Are o legătură vagă cu obiceiurile britanice timpurii şi cu o serie de mituri moderne despre originea sărbătorilor. Este festivalul cultural Halloween (tradus din engleza veche: ‘’Ajunul tuturor celor sfinte’’ sau astăzi: “Ziua tuturor Sfinţilor”). Celebrarea aceasta nu are mai nimic în legătura cu Creştinătatea modernă (într-adevar, unele grupuri creştine conservatoare chiar o condamnă). A devenit un festival al dulciurilor (copiii se duc din casă în casă şi le sunt date dulciuri la fiecare casă). Dar este şi o sărbătoare ce face parte din atracţia modernă împletită cu macabrul. Copiii se îmbracă în costume. Mulţi sunt îmbrăcaţi în costume ale personajelor inocente din lumea Disney şi altele asemenea. Oricum, este şi o practica destul de veche prin care copiii se deghizează în demoni, vrăjitoare, zombi etc.  Televiziunile din America îşi concentrează programul pe genul filmelor horror înainte de sarbatoare şi după (desigur că în America sunt canale special dedicate filmelor horror).

Toate acestea mi se par ciudate. Nu se poate spune că termenul ’’horror” are rădăcini moderne în religie. America, cu tot cu fascinaţia ei în legătură cu vampiri, zombi şi cele asemenea are, pe de-o parte, foarte puţina cunoştinţă despre moarte (nu ideea de moarte în sine, ci cea legată de oamenii morţi). Industria americana a pompelor funebre s-a îndepărtat încetul cu încetul de cadavre, de îmbălsămare, de vechile simboluri ale morţii. În schimb incinerarea a devenit un obicei foarte comun (dacă nu chiar dominant în unele părţi ale culturii). Nimeni nu doreşte să îi vadă pe cei dragi învăluiţi de moarte. Industria pompelor funebre a făcut foarte multe pentru a proteja oamenii de neplăcerea morţii. Aici, unde locuiesc eu, în statul Tennessee, morga locală a început să difuzeze reclame despre incinerare, încurajând această practică în arealul unde protestanţii conservatori sunt foarte puţin deschişi spre aceste obiceiuri. Cand am vorbit despre acest subiect oamenilor, am pus adesea intrebarea, “Cati dintre voi aţi văzut un copil născându-se?” şi “Câţi dintre voi aţi fost martori la moartea unei persoane?”. Sunt încă surprins că răspunsul vine doar de la o mica parte din oameni. Sunt două lucruri pe care oamenii trebuie să le facă: să se nască şi să moară. Totuşi, se pare ca majoritatea populatiei moderne nu a vazut niciuna dintre acestea (bineînţeles că femeile au un avantaj față de bărbaţi, pentru că sunt martore la naşterea unui copil).

Ciudat, aceeaşi populaţie modernă a transformat metodele înfiorătoare ale morţii într-o industrie de divertisment. Apariţia foarte sofisticata a ‘’efectelor-speciale’’ in filme au facut ca aceasta industrie să devina din ce în ce mai extremă. Filmele vechi ‘’horror’’ sunt foarte sugestive în descrierile lor. Prin comparaţie, filmele nou aparute sunt pornografice.

Aceasta poate părea o introducere ciudată despre venerarea Moaştelor Sfinte, dar mie mi se pare a fi destul de potrivită. În contextul creştinătăţii moderne există o lume în care lucrurile legate de moarte au fost ascunse ochiului, în schimb închipuirea morţii a fost transpusa în divertisment. A spune că este loc pentru oase şi morţi înăuntrul contextului religios aduce repulsia faţă de învăţătura noastră. A spune unui neortodox ca înmormântările ortodoxe includ un gest numit “Ultimul sărut”, în care credinciosul oferă un sărut defunctului, este pentru mulţi un lucru de neimaginat. Cu aceasta, ne întoarcem la subiectul moaştelor.

+++

Piatra de temelie a Crestinatatii Apostolice, este că Dumnezeu s-a întrupat şi a trăit printre noi. El a fost pe deplin om, cu oase şi carne, cu suflet uman. A suferit moartea şi răstignirea. Moartea sa a fost reală în fiecare sens al cuvântului. El a coborât în iad, eliberandu-ne de lanţurile păcatului şi ale morţii. Prin Învierea Sa suntem ridicaţi din morţi. El ne-a dus cu Sine în sânul Tatălui.

Dar cele ce El le-a realizat le-a făcut ca om şi bineînteles ca Dumnezeu, nefiind lipsit de corp. Hristos, mort pe cruce, nu e deloc diferit faţă de cei doi hoţi morţi pe crucea lor sau faţă de ceilalţi oameni morţi de pretutindeni. Femeile mironosiţe care s-au dus devreme la mormânt în prima zi a săptămânii, nu s-au dus căutând Învierea. Ele s-au dus în căutarea corpului, pentru a-l îmbălsăma, el fiind înfăşurat şi înmormântat în grabă în Vinerea Mare. În această faptă lumească (care ar fi fost făcută pentru oricare dintre cei îndrăgiţi care au fost înmormântaţi în grabă) ele L-au întâlnit pe Domnul înviat. Ele făceau ceva ce cultura moderna de astazi ar plăti pe altcineva să facă, iar în general ar stârni frică faptul de a înmormânta sau îmbălsăma pe cineva.

Cu aceasta imagine, vă pot îndrepta atenţia la locul pe care îl au moaştele în Biserica Ortodoxa. Încă din timpuri fragede, trupurile Sfinţilor au fost recunoscute ca o sursa de miracole şi de  putere a lui Dumnezeu. Aveti nevoie doar de a citi pasajul din cartea Regilor, scris la început, pentru a observa ceva ce până şi Vechiul Testament recunoaşte ca fiind adevărat. Contactul cu oasele lui Elisei a ridicat un om din morţi.

Încă din primele zile, apostolii adunau cu pioşenie rămăşiţele martirilor (împreună cu alte obiecte) şi le păstrau cu atenţie. Ele (la fel ca şi oasele lui Elisei) deveneau repede obiecte de onoare şi devotament. Acest lucru este firesc şi uman şi ilustrează mai bine evlavia şi devotamentul în lumina Sfintei Scripturi. Moaştele nu sunt niciodată venerate (o asemenea practica este contrara canoanelor Bisericii). Totusi, lor le sunt date onoarea ce li se cuvine.

In timpul Reformei protestante sau în timpul revoluţiilor puritane, corpurile Sfinţilor, în multe biserici din vest, au fost eliminate din lăcaşurile de cult şi arse (nefiindu-le atribuită nici măcar o înmormântare creştina, ci arse precum corpurile unor eretici). Aceste era iconoclasmul în cel mai rău stadiu.

Până în ziua de astăzi, creştinii ortodocşi continuă să acorde cinste şi respect moaştelor Sfinţilor lui Dumnezeu (uneori incluzând şi articole vestimentare sau altele). Aceasta e valabilă nu numai pentru Sfinţii din vremurile trecute, dar şi pentru Sfinţii din zilele de azi.

Sunt unii care sunt scepticici faţă de cultura noastră şi pun la îndoiala Sfintele Moaşte. Ei presupun că orice lucru care poate fi pus la îndoială, chiar trebuie să fie pus la îndoiala. Ei reproduc mituri (cum că există aşa de multe părticele ale ‘’adevăratei cruci al lui  Hristos’’ ca ai putea construi o navă). Este de fapt o minciună. Nu sunt nici macar destule rămăşiţe să construieşti o cruce noua din ele. Dar ingnoranţa devine din ce în ce mai crezută o dată cu repetiţia.

Că există un motiv de a venera moaştele Sfinţilor, acesta este clarificat în Scriptură (vezi a doua carte a Regilor 13:21). Iar că Biserica continuă să facă asta este pur şi simplu o dovadă a credincioşiei celor ce au primit plinătatea Tradiţiei creştine. Prin faptul că moaştele Sfintilor contemporani continua sa fie locuri unde se petrec minuni este pur şi simplu o mărturie a statorniciei lui Dumnezeu, care “niciodata nu ne părăseşte, nici nu renunţă la noi”.

Faptul că învăţătura noastră este respinsă din cauza acesor practici este o dovadă a valorilor deranjate ce ne înconjoară. Dăm bani pentru a vedea filme înşelătoare cu cei care mănâncă morţii, în timp ce noi nici macar nu dorim să atingem corpul celor dragi nouă. Tradiţia Bisericii în legătura cu Sfinteşe Moaşte ne îndeamnă să fim credincioşi exemplelor părinţilor noştri în credinţă şi să renunţăm la denaturările îngrozitoare din cultura modernă. Noi dispreţium ce ar trebui să iubim şi judecam pe alţii care iubesc ce noi dispreţuim. Milostive Doamne, mântuiește-ne!