Locul creștinilor nu este în această lume

„La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: „Cântați-ne nouă din cântările Sionului!” Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”

Versetul 5 din psalmul 137 reprezintă pasajul pe care Biserica Ortodoxă începe să-l cânte când se pregătește pentru Postul Mare. Este o recunoaștere a faptului că viața noastră în această lume este cumva străină de Împărăția lui Dumnezeu. Locul nostru nu este aici. Uneori acest sentiment se manifestă ca un dor de casă – ceea ce este într-adevăr ciudat pentru oameni care nu au nici o amintire a unei vieți într-o altă formă. Dar nu este un sentiment neobișnuit.

Cum să le explicăm celorlalți că ne e dor de ceva ce nu am văzut niciodată – că simțim că altundeva este casa noastră. Aceasta este esența dorului creștin autentic. Lumea nostră modernă adeseori dă acestă esență la o parte. Mesajul social al secolului al 19-lea cu precădere transformă dorul de Rai într-un dor de o lume îmbunătățită.

Poemul lui William Blake „Ierusalim”, care este cântat la finalul conferinței anuale a Partidului Laburist din Anglia, se încheie astfel: “Nu mă voi opri din lupta minții / Și nici sabia nu-mi va dormi în mână / Până nu vom construi Ierusalimul / Pe tărâmul verde și plăcut al Angliei.”

Concepția modernistă potrivit căreia Împărăția lui Dumnezeu este ceva ce trebuie „construit” răsună adesea în declarațiile Bisericii și în rugăciunile moderne. „Pentru a construi Împărăția” a devenit un clișeu creștin modern. Este de asemenea o erezie.

Pare extrem de ironic că moștenitorii mântuirii prin har / prin milostivirea lui Dumnezeu ar trebui să primească cu atâta bucurie o Împărăție care trebuie construită. Foarte mult rău a fost făcut în numele unor diverse utopii, atât creștine cât și laice.

Inima creștină autentică este găsită întocmai în psalmul 138. Locul nostru nu este aici, dar nici nu suntem chemați să construim Raiul. Suntem chemați să începem călătoria către casă și să ne întoarcem în Rai. Aceasta nu este o renunțare la progresul social sau o nerespectarea a justiției.

Dar progresul social și justiția sunt ușor trădate de proiecte utopice. Ticăloșii pot face mult rău în numele unui ideal. Nu vom construi o societate care e mai dreaptă decât cetățenii ei. Suntem străini rezidenți, străini într-un pământ străin. Dar nu suntem încă gata să locuim în Rai. Intrarea în pământul spre care suntem chemați este de asemenea o călătorie care ne transformă. Un pustiu se întinde între acest pământ și Țara Făgăduinței. Povestea Ieșirii (din Sfânta Scriptură) este cea a unei călătorii de la sclavie la libertate – și cea a sclavilor care devin pregătiți pentru libertate.

Călătoria începe cu recunoașterea faptului că locul nostru nu este aici. Este trăsătura problematică a secularismului. Lumea laică pretinde că este casa noastră și ne poruncește să ne așezăm. Creștinul care adoptă secularismul își face casă în lumea aceasta și tratează credința ca pe un hobby. Nu va face nici o călătorie care să îl diferențieze de vecinii săi. Va fi ca ei în toate privințele cu excepția hobby-ului său. Ca și cum israeliții au creat grupuri în Egipt pentru a discuta teorii despre Țara Făgăduinței, acolo unde puteau cânta cântările Sionului.

Locul meu nu e aici. Mă voi întoarce la casa Tatălui Meu.

(Părintele Stephen Freeman)