Închipuiri greşite despre împărăţia cerurilor

Mormântul lui Lazăr

Iisus a zis: „Ridicaţi piatra”. Marta, sora celui răposat, I-a zis: „Doamne, deja miroase, că este a patra zi”. Iisus i-a zis: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? „  Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat”. „Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: „Lazăre, vino afară!”  Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”(Ioan 11:39-44).

În această vară am împlinit 31 de ani de când am stat pentru prima oara lângă patul unui enoriaş şi l-am privit murind. Este o experienţă pe care pană acum am repetat-o de sute de ori. Unele lucruri sunt similare, pe când altele sunt diferite – nu toţi murim în aceeaşi manieră. Dar există o calitate existenţială împărtăşită de către toţi. Într-o mare măsură cei ce-i înconjoară pe muribunzi şi pe cei morţi sunt intr-o mare grabă pentru „ cele două etaje” ale universului, rostindu-şi cuvinte de adâncă asigurare unul altuia cu scene desprinse din poveştile care populează târâmul neamestecat al bucuriei şi mirării.

Practic tot ceea ce ne sperie este imediat acoperit de confortul poveştilor din cel de-al doilea etaj al universului. „El este cu mama. Nu mai trebuie să sufere durerea de a fi despărţiţi.” Când bunica mea a murit, pastorul prezbiterian care a vorbit lângă mormântul ei a spus că „Dumnezeu a chemat-o acasă pentru a savura biscuitii ei delicioşi.” Toţi iubeam biscuiţii bunicii noastre, dar cu siguranţă nu s-au ridicat la nivelul dvinului, oferind o cauză suficientă pentru o moarte plină de bucurie.

Moartea, în mod special moartea cuiva pe care-l iubim, poate fi profund dureroasă. Răposarea tatălui meu săptămâna trecută m-a lăsat gol şi plin de durere – este pur şi simplu modul în care se simte moartea cuiva pe care iubim. Sunt multe probleme complexe asupra cărora trebuie să reflectez inainte de a trece prin acest proces.

Moartea într-un univers cu un singur etaj este dificilă. Imaginaţia şi confortul său sunt îndepărtate. Nu-mi pot imagina cum este viaţa tatălui meu în momentul de faţă – şi Scripturile îmi dau foarte puţine indicii. Asigurarea îndrăzneaţă din cartea Înţelepciunii lui Iisus Sirah că „sufletele celor drepţi sunt în mâinile Lui Dumnezeu”, mi se pare mie o asigurare suficientă. Nu pot explica ce înseamnă să fii în mâinile Lui Dumnezeu, dar nu ma pot imagina dorindu-mi să fiu în altă parte.

Multe dintre plăcerile oferite într-un univers perceput cu două etaje dîn cultura noastră sunt semi-păgâne la origine. Paradisul multicolor de care vorbim aşa de mult, nu este de fapt împărăţia cerurilor. Misterul întrupării – ascunzişurile şi manifestările sale provoacă iluziile pe care le întâlnim în fiecare zi. Dumnezeu este pretutindeni şi simte toate lucrurile şi împlineşte toate lucrurile, şi totuşi des îl experimentăm pe El ca nefiind prezent nicăieri şi toate lucrurile ca fiind goale. Marea bătălie pe care o trăim nu este atât o luptă între idei – este o luptă între percepţiile asupra realităţii şi a credinţei în acele percepţii.

Evanghelia este destul de clară, „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Marii majorităţi a umanităţii îi lipsesc premizele de a vorbi cu autoritate despre Dumnezeu şi despre împărăţia făgăduită de El. Credinţa este o taină, descrisă de un scriitor modern ortodox ca fiind „un organ al percepţiei”. Scriptura o numeşte „substanţa lucrurilor nădăjduite”. În cel mai fundamental sens, credinţa este substanţa vieţii creştine  – nu un „salt al credinţei” sau o „intenţionată speranţă”, ci o percepţie, extrem de slabă, în care obiectele percepţiei sale dau randament suficient pentru a oferi speranţa că realitatea pe care suntem tentaţi s-o facem triumfantă este ea însăşi oarecum absentă.

Credinţa creştină începe cu Sfintele Paşti ale Lui Hristos. Este simplu să incerci să-i cauţi începuturile în altă parte – să începi cu Facerea lumii şi să discuţi natura şi timpul creaţiei – dar niciun astfel de argument – incluzând toate cele imaginate de criticii biblici şi fundamentalişti – n-au niciun rost cu excepţia Sfintelor Paşti ale  Lui Hristos. Sfintele Sale Paşti, incluzând suferinţa, tortura, moartea, înmormântarea, coborârea Sa în Iad şi triumfanta sa înviere din morţi, sunt singurele pietre de bază ale credinţei creştine. Fără ele, „suntem de plâns” mai presus decât toţi oamenii, precum a spus Sf. Pavel. E foarte uşor să transformi asemenea evenimente în lucruri de o mare sfinţenie, dar pe care noi le percepem greşit.

Trupul mort al Lui Hristos pe Cruce şi pus pe lespedea de piatră în timp ce  Iosif din Arimithea şi alţii îl pregăteau pentru înmormântare, a suportat numai semnele unui trup mort. Durerea lor era poate mai profundă decât ne putem imagina deoarece speranţele lor erau atât de mari.

Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând Preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfasurându-L si cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus

„Trupul cel preacurat” al Lui Hristos nu le oferea indicii despre ceea ce avea să vină. Aparent apostolii au uitat indicile pe care Hristos le-a oferit lor de-a lungul celor 3 ani ai misiunii Sale. Când ziua învierii a avut loc, apostolii erau mai dispuşi să creadă în teoria furării trupului de către cineva decât în învierea Sa. Chiar şi întămplarile martorilor oculari erau tratate ca o greşeală de identificare şi ca rezultat al durerii. Doar după înviere învăţătura Lui Hristos începe să aibă sens şi să schimbe percepţia ucenicilor. În lipsa coborârii Duhului Sfânt la Rusalii, ignoranţa Apostolilor ar fi rămas în siguranţă.

Si aşa credinţa noastră în învierea Lui Hristos stă în mărturiile Apostolilor şi Bisericii şi în darul permanent al Sfântului Duh. Stând pentru perioade lungi lângă trupul tatălui meu în ultima săptămână, n-am văzut niciun indiciu, nicio sesizare a ceea ce va să vină. Crucea sa stătea ţinută într-o mână, şi o icoană era ascunsă discret sub o altă mână. Şi-a lăsat sufletul său în voia Lui Dumnezeu şi acum trupul său se odihneşte în speranţa învierii.

Închipuirile despre împărăţia cerurilor sunt în zadar, nu înseamnă nimic altceva decât ecoul propiilor mele temeri singuratice. Trupul său, precum al lui Lazăr înaintea Sa, îl aşteaptă pe Hristos. Precum Însuşi trupul Lui Hristos, el a cedat uşor acceptând slujbele pe care i le-am făcut, nefăcând niciun protest şi neopunând nicio rezistenţă. Speranţa sa este la fel ca speranţa mea. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei,  Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui,  Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morţi. Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus. Aşadar, câţi suntem desăvârşiţi aceasta să gândim; şi dacă gândiţi ceva în alt fel, Dumnezeu vă va descoperi şi aceea.  Dar de acolo unde am ajuns, să urmăm acelaşi dreptar, să gândim la fel.  Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi. Filipeni 3:7-17

Sunt multe semne pe care le putem indica ca o îmbrăţişare a învierii morţilor. În primul rând, Sfintele Paşti ale Lui Hristos. De-asemenea, mărturiile neîncetate şi glorioase ale martirilor şi sfinţilor. Sesizările propiilor noastre inimi şi cuvintele pline de credinţă ale Sfintei Scripturi a Lui Dumnezeu. Toate acestea ne îndreaptă, dincolo de îndoielile noastre modeste, către o lume care calcă în picioare slabiciunea tuturor iluziilor. Slavă Lui Dumnezeu pentru toate! Slavă pentru totdeauna!

Foto: Din interiorul mormântului lui Lazăr.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s