Mântuirea într-un nor de mărturii

untitled2Poate mai mult decât orice cultură în istorie – America a pus accentul pe individ. Contextul, pentru dezvoltarea culturală a fost rezistenţă istorică a naţiunii la structurile de clasă din secolele 17 si 18 din Europa (şi mai târziu), precum şi o acceptare a anumitor concepte intelectuale care erau populare la momentul independenţei naţiunii. Aşezarea europeană a Americii la începutul istoriei moderne a fost realizată în mare măsură, de către indivizi sau familii singulare. Mai târziu migraţiile s-au finalizat în aranjamente de grupuri mai mari – devenind parte din amestecul de naţiuni, în care oamenii se vedeau pe ei înşişi, definiţi mai întâi de talentele lor individuale şi eforturile lor,  şi numai în al doilea rând ca aparţinând unui grup etnic sau religios.

Religia americană – mai întâi ca religie de import din Europa şi mai târziu cu caracteristici speciale ale denominaţiilor băştinaşe – şi-a asumat specificitatea culturii. Mântuirea (având deja un caracter individual în unele părţi ale protestantismului) a început a fi privită aproape exclusiv ca având o natură individuală. Până la sfârşitul secolului 20, americanii au devenit „consumatori” de religie, multe culte şi grupuri înţelegând principiile de baza ale marketingului.

În faţa unor astfel de evoluţii (care sunt foarte rapid exportate în întreaga lume), mesajul esenţial al Evangheliei – că mântuirea este colectivă şi nu individuală, pur şi simplu sună ca erezie. În centrul acestei discrepanţe sunt două puncte de vedere radical diferite de ce înseamnă a fi om – şi ce înseamnă a fi întreg ca fiinţă umană. Voi face mai multe observaţii care sunt legate de aceste puncte de vedere radical diferite.  

În primul rând, mântuirea cu caracter individual, este în mod inerent ne-trinitară. Aceasta nu înseamnă că cei care predică mântuirea la nivel individual nu cred într-un Dumnezeu întreit în Persoane, dar că dogma lor cu privire la mântuire este despărţită de cunoaşterea lui Dumnezeu. Teologia trinitară nu este legată de doctrina mântuirii în mod special. Aşa fiind, cultul va fi exprimat în mare măsură în limbaj ne-trinitar (fie accentuând pe Iisus sau pe Duhul Sfânt, în funcţie de tradiţie). În multe modele moderne adaptate pieţii , termenul de „Dumnezeu” va eclipsa totul. Sfânta Treime este prea complexă şi greu de înţeles pentru a intra pe piaţă uşor.

În al doilea rând, mântuirea înţeleasă în primul rând, la nivel individual, va tinde spre democratizarea religiei. În cazul în care o persoană poate fi mântuită fără ataşament la un grup sau la o organizaţie (voi reveni cu lămuriri), ierarhia este fie inutilă sau chiar nefolositoare. Fiecare individ are Biblia lui, şi ca persoană, este văzut ca fiind capabil de a citi Cuvântul lui Dumnezeu, fără a se raporta la cineva în afara sine. „Aşa înţeleg eu”, este considerat a fi un criteriu suficient pentru interpretare.

Dar ce presupune acest lucru despre înţelegerea a ce înseamnă a fi o fiinţă umană deplină? Ce este un individ deplin? Politic, o astfel de deplinătate a fost definită în termeni de putere si libertate. Dacă un individ este lipsit de putere, atunci el nu se poate realiza pe deplin ca o fiinţă umană la potenţialul său. Dacă el este lipsit de libertate, el este din nou privat de posibilitatea de a alege şi de a acţiona în aşa fel încât să fie întreg. Aceste concepte sunt uşor de transpus în modele individuale de mântuire. A avea putere de a alege şi de a acţiona liber devine din ce în ce mai important. Astfel, în cazul în care există o ierarhie, care refuză să hirotonisească femei – atunci ea e un obstacol la libertate şi putere. Acelaşi lucru poate fi spus despre uniunile homosexuale, etc. Mântuirea, dacă este înţeleasă într-un mod în care limitează puterea şi libertatea, va fi văzută ca ceva greşit, pentru că este un mesaj care ruleaza împotriva fluxului de împuternicire şi de libertate prezent în cultură în acel moment.

Un excelent exemplu în acest sens a avut loc odată la un curs  la care predam înainte de a fi ortodox (înainte am fost preot anglican). Predam un curs de morală creştină şi dădeam tradiţiei creştine o autoritate de netăgăduit în materie de sex şi de căsătorie, etc. Unul dintre cupluri în clasa a părut deranjat de prezentarea mea şi a întrebat, „Ce drept are Biserica să-mi spună cum să-mi trăiesc viaţa? „Eu recunosc că am fost şocat de întrebare, mai ales datorită onestităţii. Eu le-am dat un răspuns scurt, „Pentru că-mi creşteţi copiii”. Răspunsul complet e mai profund, dar m-am gândit că le-ar fi mai de folos să înţeleagă că lumea nu se reduce numai la ei doi.

Ce înseamnă a fi o fiinţă umană – a fi un om întreg e diferit de cum suntem acum? În gândirea ortodoxă, conceptul de fiinţă umană văzută doar ca individ, în sensul modern, este în sine o cauză a păcatelor. Noi nu existăm cu adevărat ca indivizi – ci cădem în păcat, ori de câte ori acţionăm într-o astfel de manieră. Modul de înţelegere creştin a ce înseamnă a fi om, creat după chipul lui Dumnezeu, este că suntem persoane, care nu se confundată cu a fi indivizi. Existenţa personală nu este niciodată izolată, într-un mod auto-suficient. În teologia trinitară nu putem spune „Tată” în mod izolat. Chiar numele de „Tatăl” implică şi un alt cineva, presupune şi o relaţie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru „Fiul”, precum şi pentru „Duhul”. Acesta este motivul pentru care unele încercări moderniste creştine de a găsi noi expresii pentru persoanele din Sfânta Treime sunt deseori eretice. „Creator, Răscumpărător, Sfinţitor” au fost termeni populari de utilizare a liberalilor anglicani atunci când eram la seminar – termenii sunt eretici, pentru că toate cele trei persoane din Sfânta Treime pot fi numite de către oricare din aceste funcţii. Revelarea Sfintei Treimii de către Hristos a fost profund personală – nu numai dându-ne nume, prin care am putea face referire la persoanele din Treime – dar în cele din urmă, dezvăluind realitatea că Dumnezeu este personal. Limbajul personalităţii este cu deosebire creştin şi s-a dezvoltat numai în contextul eforturilor Bisericii de a găsi expresii bune pentru ceea ce a fost revelat în Hristos.

A fi o persoană umană întreagă, este destul de diferit de a fi un individ întreg. Persoana poartă în ea unicitatea şi irepetabilitatea pe care deobicei o asociem cu cuvântul individual. Cu toate acestea, termenul de persoană poartă în el – chiar la rădăcină – înţelegerea faptului că o persoană există numai în comuniune cu alte persoane. În acest sens, am putea spune că „Dumnezeu este dragoste.” Dragostea nu este o esenţă abstractă, care poate fi echivalată cu fiinţa lui Dumnezeu. Mai degrabă, Dumnezeu este dragoste, pentru că Tatăl iubeşte pe Fiul şi pe Duhul, şi Fiul iubeşte pe Tatăl şi pe Duhul, şi Duhul iubeşte pe Tatăl şi pe Fiului. Astfel când Hristos vorbeşte de viaţa cea nouă dată apostolilor spune:

Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.  Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. (Ioan 15:9-17)

Acest pasaj ar fi în mare măsură un nonsens într-o înţelegere individualistă a omului. Iubirea pe care ne-o porunceşte nu este alta decât iubirea Tatalui către Fiul. Hristos nu oferă o predică morală cu privire la avantajele de a acţiona într-o manieră iubitoare. Ni se porunceşte să iubim, într-adevăr să „rămâneţi în dragostea mea.” Aceste lucruri sunt pentru plinătatea fiinţei noastre, pentru „ca bucuria Mea să fie în voi si bucuria aceasta să fie deplină.” Suntem transformaţi din slujitori în prieteni – prietenia fiind oferirea vieţii pentru celălalt. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu manifestată în „golirea” (chenoza) lui Hristos,

Această imagine şi această realitate a personalităţii este văzută greşit. Eva mănâncă fructul într-un mod care nu are nici un sens pentru Dumnezeu. Astfel, ea a inaugurat primul moment al unui comportament ne-euharistic. Mâncarea este mâncată pentru sine şi nu pentru Dumnezeu. Nu este o comuniune de viaţă, dar o mâncare spre moarte. Chiar şi după aceea, oamenii căzuţi s-au întors şi mai mult spre sine, departe de dragostea celuilalt. Rezultatul este moartea şi crima şi orice formă de brutalitate. Rezultatul este trădarea şi răcirea inimii, lăcomia, invidia şi pofta. Acestea nu sunt eşecuri morale, ci eşecuri existenţiale. Noi nu trăim ca persoane, ci doar ca indivizi. Ca atare niciodată nu vom putea fi mântuiţi.

Întruparea, viaţa, propovăduirea evangheliei, moartea şi învierea lui Hristos sunt invitaţia lui Dumnezeu către umanitate la o existenţă, care este cu adevărat personală, mai degrabă decât individualistă. Astfel primul act la care un credincios ia parte este Sfântul Botez. Atunci individual încetează să mai existe ca individ şi este botezat în adevărata Personalitate. Este primul act de împreună trăire dat creştinilor şi este distincţia care trebuie urmărită de fiecare creştin. Mitropolitul John Zizioulas descrie a doua naştere în Sfântul Botez ca naşterea „ipostasului eclesial” (Nu am folosit niciodată acest termen în contextul unei predici şi nici nu-l recomand). Dar „ipostasul eclesial” înseamnă pur şi simplu o existenţă, care este „bisericescă” şi „Personală” (Ecclesia = Biserica; ipostasis = persoană). Noi murim în Botez împreună cu Hristos în moartea Lui, şi înviem în Învierea Lui. Noua existenţa primită la Sfântul Botez nu mai este cea a unei persoane (izolate şi auto-suficiente), ci a  Persoanei – a cărei existenţă este confirmată şi împlinită în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Acestea nu sunt acte morale ale unui nou cod moral, ci acte dătătoare de viaţă care împlinesc o nouă existenţă.

Astfel, obiectivul mântuirii în Hristos este de a exista ca persoană deplimă. De aceea comuniunea şi împreună trăirea devine de primă importanţă. Koinonia (comuniunea), cuvântul din Noul Testament care defineşte această realitate (adeseori tradus greşit ca „prietenie”), este adevărata noastră existenţă şi felul nostru real de a trăi.

Tainele Botezului şi a Euharistiei sunt pe bună dreptate, văzute ca participare, ca parte la trupul lui Hristos. Într-adevăr toate viaţa se transformă în comuniune şi participare la viaţa lui Dumnezeu. Este viaţa veacului ce va să vină.

Mântuirea noastră se produce într-un mod care nu este în nici un caz izolat, ci, mai degrabă într-un „nor de mărturii” (Evrei 12:1). Suntem botezaţi într-o comuniune de viaţă, care este Biserica, trupul Lui Hristos, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1:23). Pentru acelaşi motiv, Biserica se roagă ca şi comunitate, rugăciunile din toate generaţiile unite într-o singură voce de lauda către Dumnezeu. Pentru că viaţa lui este viaţa noastră, mântuirea noastră şi speranţa noastră.

 

3 thoughts on “Mântuirea într-un nor de mărturii

  1. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Apocalipsa 13 (Noutati 13-14 ianuarie 2009)

  2. Conceptul acesta ca mantuirea ar fi colectiva mi se pare deplasat. Adica Dumnezeu mantuie grupuri de oameni si este suficient sa te raliezi la un grup si esti „salvat”? Dar oameni care au trait in locuri in care nu existau biserici au mers in iad? Potrivit logicii care calauzeste acest articol daca esti un om care viata zilnica o traiesti in neascultare de Dumnezeu dar te-ai facut membru cotizant la biserica ortodoxa esti mantuit. Daca, insa esti un om integru, un crestin autentic dar nu esti membru in nici o biserica, esti ratat. Nu vi se pare absurda si nebiblica o astfel de ratiune? Autorul articolului nu aduce dovezi biblice sa-si suporte punctul de vedere ci face doar speculatii pe baza unor texte scoase din context.

  3. Bogdan, mantuirea singur e un mare egoism.
    Eu nu vreau sa ma mantuiesc fara sotia mea si fara fetita noastra. Sotia mea nu vrea sa se mantuiasca fara parintii si sora ei, pentru ca-i iubeste si i-ar parea rau daca s-ar duce in iad.

    Sora ei n-ar vrea sa se mantuiasca fara viitorul ei sot si fara prietena ei. Si tot asa…
    Daca oamenii nu vor sa se duca in rai singuri, ci alaturi de familia si prietenii lor, cum oare ar vrea Dumnezeu sa ne mantuim singuri?
    Asta e si Biserica, o mare familie, si toti ne mantuim ajutandu-ne unii pe altii, fiind madulare unii altora, cum spune Sfantul Apostol Pavel.
    Nici o porunca a lui Dumnezeu data prin Sfintii Parinti sau prin Sfanta Scriptura nu se refera doar la sine, si nu e indreptata ca efect doar pentru o persoana ci pentru acea persoana si intreaga comunitate din care face parte.

    Nu poti fi un om integru si un crestin autentic singur. Nu poti fi tu singur bun, daca nu l-ai ajutat in mod real pe cel de langa tine sa se mantuiasca.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s